Ce-ați făcut, netrebnicilor, cu omul?

Omul a devenit o specie pe cale de dispariție ca dropia, ca pelicanul, ca ursul polar. Am constatat asta, din nou și din nou, îngrozit nu de o evoluție civilizatoare, ci de o sinistră involuție. Nu știu dacă omenirea s-a făcut mai deșteaptă descoperind bomba atomică. Pretinde în schimb că a evoluat trecând un miliard de unde electromagnetice prin scăfârlia posesorului de căști, telefon, televizor, dar și prin biata tărtăcuță a sărmanului cerșetor planetar, victimă colaterală, care nu le are fiind chinuit doar de burta lui flămândă. El n-are, firește, scule electronice, nu umblă bezmetic pe stradă, cu ochii lipiți de iluzia dreptunghiulară din palmă, nimerind stâlpii și izbindu-se de ușile transparente și de cele mate, dar e atins de filoxeră ca nefumătorul blestemat să stea între fumători.
Citesc cu groază. Neurochirurg francez. Șaizeci la sută din adolescenții între 12 și 16 ani trec prin fazele succesive ale depresiei, furiei și ajung în proximitatea suicidului din motive de telefon. Telefonul a înlocuit lumea reală, făcută de Dumnezeu, cu păsări care zboară și scot sunete din ființa lor învelită cu fulgi, cu pomi care înfloresc și rodesc, cu apusuri și răsărituri de soare, așezând la schimb surogatul criminal al unui desen animat în care îngerii mimează că-s îngeri, iar diavolii iau potul gras al capturii umane.
Aici nu e vorba de netrebnicia unuia ca Dragnea, pe care, cu îndreptățire, îl scutură de îngâmfare și batjocorire a poporului român o ziaristă (nu e singurul, ci doar cel mai activ în nelegiuire, azi), ci de o lume planetar demonică mult mai puternică. În subsolurile invențiilor gen telefon mobil, care face orice în locul tău – iubește, citește, respiră, făcându-te inutil ție – sunt clocite marile născociri de subordonare a individului planetar. Prin telefon ți se dictează gânduri. Prin telefon poți deveni nazist, terorist, poți executa comenzi.
Citesc undeva că un supergrup planetar diabolic, ca-n filmele americane proaste, ar putea prelua omenirea prin mizeria acestei invenții care a deposedat de iubire adolescența și a băgat depresia în bietul om condamnat să fie prizonier al unei invenții fără suflet, pe care chiar el a născocit-o.
Am fost ieri la o reuniune. La masa unde ședeam, doar eu nu aveam telefonul ca partener de dialog. Cu cea de lângă mine, din stânga, nu am schimbat o vorbă, preocupată cu deștul de a muta imagini. Uneori poza ceva real din preajmă, izbită de o curiozitate, și-l expedia unei lumi ireale, iar întâmplarea petrecută devenea iluzie. Cu cel din dreapta nu am putut ciocni un pahar. Spectacolul în desfășurare era un bun prilej pentru a veni cu telefonul de acasă, cum veneau cândva în tren navetiștii care-și puneau pe ștergar ceapa și slana, mâncând pe cont propriu.
Omul, simt asta cu disperare, cu excepția anahoretului și țăranului crescător de vite într-un cătun neelectrificat de munte, nu mai e om, ci iluzia fostului om, statuia lui de ceară și plictis, mortul din omul viu. Simt cadența înfrângerii dragostei. Sărutul s-a dizolvat în apa tulbure, cu sclipici, a smartphonului, Eminescu nu mai e digerabil, concurat de lacul cu nuferi desenat în căști. Celebrul film „Planeta maimuțelor” a fost detronat de pelicula „Planeta telefoanelor”. Culmea e că telefonul, inventat spre a vorbi, spre a transmite o urgență, vestea tristă că mâine va fi înmormântat Costel sau ora la care ne vedem la Ceas, a preluat pe cont propriu viața individului.
Nu mai ies tinerii la vot, scrie cineva îngrozit de o indiferență de generație. Vor ieși, ca niște roboți, în clipa în care stăpânul electronic le va dicta s-o facă.
Omul are probleme de adaptare globală, naționalismele înving, lideri malefici…la, la, la. Citesc și citez la întâmplare.
Nu, domnilor și doamnelor victime, voi începeți să nu mai fiți. Ca dropiile, ca pelicanii, ca urșii polari, oamenii dispar ca specie, cu iubirile lor, cu întregul lor romantism năruit. Rămâne în loc un desen abstract, accesabil pe net.