Am urmărit îndeaproape toate campaniile electorale din ’90 încoace, dar în nici una nu mi-a fost dat să aud atâtea promisiuni gogonate câte am auzit deja înaintea celei care stă să înceapă peste mai puțin de o lună.
Nu le reiau aici, le știți în parte fiecare pentru că presa le-a tot mediatizat, dar nota lor comună, în afară de faptul că toate-s umflate până la limita ridicolului, e că se referă în principal la bani. Suntem potopiți de bani, de la creșteri de salarii, pensii, indemnizații pentru copii până la investiții de zeci de miliarde în infrastructură, în școli, poduri, stadioane și tot ce mai poate teoretic înghiți această țară.
Iar partea și mai de plâns până la urmă e că între cei care promit, partide, politicieni, s-a declanșat deja o adevărată competiție. Una oarbă, disperată, iar cifrele au devenit amețitoare. Chiar ieri (luni –n.m) l-am auzit la TV pe unul dintre vicepreședinții PSD prezentând partea de finanțare a celor 1000 de kilometri de autostradă promiși de partid în următorii patru ani și m-am crucit: peste 50 de miliarde de euro.
Ei bine, vorba unui alt politician căruia am să-i dau și numele pentru că merită, Peter Eckstein Kovaci, dă Doamne să nu se țină partidele noastre de cuvânt cu aceste promisiuni că e jale. Pentru că dacă s-ar apuca să cheltuiască banul public pe tot ce spun acum că vor face în caz că ajung la guvernare, în doi-trei ani nu mai rămâne nimic din economia țării.
Ce n-am auzit însă până acum de la politicieni și-aș vrea să aud, nu ca promisiuni, ci pur și simplu pentru că mi se pare important, e ce ne amenință și cum vor ei să prevină. Aș vota cu toată determinarea un politician care și-ar face campanie, nu ademenindu-mă cu creșteri de salarii, sau pensii și nici măcar cu un kilometru de autostradă (asta ar trebui s-o facă și fără să le-o mai ceară nimeni), ci explicându-mi cum ne va afecta pe noi românii actuala criză financiară aproape globală și ce poate și ar trebui să facă un guvern pentru a reduce cât mai mult din daune.
Noi vorbim de cum să cheltuim cât mai mult, în timp ce la porți ne bat falimente istorice și vedem măsuri disperate, fără precendent, luate de guvernele țărilor pe care de altfel le admirăm pentru economiile lor.
Aș vrea să-i aud pe politicieniii noștri bătându-se nu în “cine dă mai mult, că doar nu dă de la el”, ci în dezbateri despre viitorul de altfel cât se poate de apropiat și de străveziu al zecilor de mii de familii de români, majoritatea tinere, care-s îndatorate până peste cap cu credite pentru case sau mașini și care riscă, o bună parte din ele cel puțin, intrarea în incapacitate de plată.
Nu am o viziune catastrofică asupra economiei românești, dar aceste amenințări sunt din ce în ce mai des invocate de specialiști. Pe ei, pe aceștia din urmă aș vrea să-i văd invitați de politicieni în dezbateri electorale la ore de maximă audiență, explicând “poporului” de ce tot ce guvernanții văd în roz, iar partidele promit că le vor da, ascund vicii grave, pericole reale, amenințări concrete. iar pe politicieni contrazicându-se în soluții și politici de prevenție. Știu, nu pare comod și nici profitabil pentru un politician care vrea să câștige niște alegeri să-ți arate și jumătatea goală a paharului, acum, când românul pare sedus de ideea de a consuma cât mai mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, electoratul nu e chiar atât de prost încât să nu priceapă și nici atât de naiv încât să-și dorească doar vorbe dulci.
Există o mulțime de oameni în țara asta pe care politicienii par să-i fi uitat de tot, care chiar vor să audă despre lucruri așa cum sunt ele. Eu cel puțin, nu vreau să mai aud despre cum va crește punctul de pensie sau salariul mediu pe economie. De asta se ocupă cei din economia reală, nu parlamentarii de la tribună. Vreau să aud politicieni vorbind despre muncă și sudoare.
