Sorin Oprescu s-a prezentat ca un independent anti-sistem și a avut succes. Simplul fapt că acum discutăm aprins dacă Blaga va reuși să îl ajungă reprezintă un succes pentru Oprescu. Oamenilor le plac personalitățile anti-partid și exact asta le-a oferit. Este doar un mic semn a ceea ce se va întâmpla în continuare: partidele românești trebuie să se schimbe, vor fi forțate de logica electorală.
Nu există democrație modernă fără partide și oricât le-ar antipatiza publicul larg, acestea vor exista câtă vreme vom practica democrația. Problema este că democrația nu ajuns încă în interiorul partidelor. La aceste alegeri locale, nici un partid românesc nu a mai încercat implicarea publicului în selecția candidaților. Spun ”nici un partid românesc” pentru că există o formațiune în România care a organizat alegeri preliminare: UDMR. Viața internă a UDMR reprezintă un mister pentru majoritatea românească și este păcat, pentru că am avea ceva de învățat.
În afară de formațiunea maghiară, organizațiile de partid au controlat strict selecția. Mircea Geoană și-a mai arătat o dată indecizia lăsând ca din conflictul Oprescu – Vanghelie să rezulte un candidat PSD pe locul patru în sondaje și un independent ex-PSD favorit în aceleași sondaje. La PNL, mâna de fier cu care Orban controlează organizația de București a dus la desemnarea sa drept candidat. Doar că Orban e bun la intrigărie politică, nu și la cules voturi. PDL a mers pe mâna lui Vasile Blaga, un om de administrație fără apel la publicul larg. Explicația dată de presă cum că auto-victimizarea lui Oprescu l-a ridicat în sondaje nu este plauzibilă. Nu arată decât tendința jurnaliștilor de a se uita spre propriul buric și a descoperi acolo centrul universului: dacă noi am scris despre scandalul Oprescu, atunci de aceea e popular. Nu avem însă nici o cercetare care să ateste această opinie, iar ea sfidează logica elementară: publicul ar da buzna să voteze un tip care nu a fost capabil nici să strângă legal semnăturile necesare. Cum spuneam mai sus, ipoteza mea este că acest curent pro-Oprescu e doar un simptom al unei stări mai generale: simpatia față de candidații anti sau non-partid. Traiectoria anterioară a lui Oprescu sprijină această ipoteză. La precedentele încercări, s-a descurcat bine pentru un candidat PSD în București, a fost de două ori foarte aproape să ajungă primar. Oprescu e un tip popular, dar câtă vreme votul politic funcționa împotriva sa, partidul îl trăgea în jos. Cum altfel am putea explica eșecul său în fața lui Viorel Lis, una dintre multele nulități secretate de partidele românești în viața publică, cu singurul ”merit” de a fi dat case de la stat pentru ziariștii din presa centrală. Acum, când s-a desprins de partid, Oprescu a devenit votabil pentru electoratul bucureștean. Cu atât mai mult cu cât partidele îi opun secretari de organizație mai degrabă decât oameni politici adevărați. Dacă nu se va mai da în stambă în aceste câteva zile (autostrăzi suspendate, limbaj colorat și alte prostii care te fac să te întrebi cum o fi ajuns omul ăsta chirurg) s-ar putea să producă marea surpriză a acestor alegeri.
Altfel, cazul Oprescu e doar un început. Partidele românești ar trebui să pregătească strategii pentru a profita de curentul popular, în loc să se pună împotriva lui. Alegerile interne organizate de PSD în 2004 au fost o idee bună, dar aplicată prost și neonest. Dacă tot vrea să schimbe partidul, Geoană ar trebui să-i demonstreze lui Adrian Nădtase că e în stare să organizeze astfel de alegeri fără să le fraudeze.
