Pe asta chiar că o uitasem: în decembrie 2000, am fost nominalizat la a doua ediție a galei premiilor oferite anual de “Clubul Român de Presă”, la secțiunea “Expresivitate jurnalistică”. Ceilalți doi nominalizați erau celebrul Ioan Groșan și o domnișoară de la “Elle”, revistă destinată damelor cu stil. Am în față tăietura din “Ziua” (gazetă care, între timp, a trecut și ea în lumea umbrelor, arză ușurel în iad!), unde Groșan colabora în calitate de superstar, cu pamflete, la rubrica sa, intitulată “Contrapunct”. Eu, modest, reprezentam doar “Opinia studențească”, participând la acest concurs nu pentru că m-ar fi tentat laurii respectivi – laurii nu-s buni nici la salată – ci premiul în sumă de 3.000 de dolari. Cu alte cuvinte, leafa mea pe trei ani, căci pe atunci lefurile erau și mai mici ca acum.
Din start, lucrurile mi se arătau cusute cu ață albă: la secțiunea “Expresivitate jurnalistică”, juriul, compus din trei membri, îl avea în componență pe… pictorul Sabin Bălașa! Ce treabă avea acest mânuitor de penel cu evaluarea artistică a unor texte apărute la gazetă, asta doar Dumitru Tinu, președintele de atunci al “Clubului Român de Presă”, ar putea explica, dacă ar mai fi printre vii!
Dar, deși șeful juriului la secțiunea “Expresivitate jurnalistică” era Lucian Avramescu, amic de-al lui Groșan, speram că totuși premiul de 3.000 de dolari se va împărți între toți cei trei nominalizați. Astfel, grosul să îl ia valorosul și pilosul Groșan, iar ceilalți doi – eu și duduia de la “Elle” – să se aleagă cu câteva bancnote de-un verde capabil să le împrimăvăreze finanțele. Mai speram că Groșan, clasic al literaturii fiind, nu se va coborî să înșface toată suma, ci va cere el însuși juriului ca și ceilalți doi nominalizați, niște anonimi în comparație cu el, să fie răsplătiți cu o mică parte.
Eram optimist, pentru că participam cu un text foarte bun, care făcea o paralelă între starea danturii poporului nostru și media de zâmbete pe cap de locuitor. Drept dovadă că textul era bun, el ajunsese în finală.
Optimismul meu a luat însă repede un pumn în gură, Avramescu și Bălașa aranjând ca premiul să se ducă integral la Groșan, care l-a ridicat pe scenă și a băgat banii în buzunar, fără nici o remușcare. M-am ridicat și eu de pe scaun și am ieșit din sală, fără să mai aud banalitățile aferente. Îmi era silă, dar mi-era și milă de Groșan, care nu arătase nimic din superioritatea cerută de la un maestru.
Acuma, s-a dezvăluit ceea ce eu de mult intuisem: Groșan a fost colaborator al Securității. Turnător. Cu alte cuvinte, “făcea parte din sistem”, ca să folosesc o formulă des invocată, ceea ce face ca multe să pară acum explicabile.
Mă rog, treaba lui. Eu atâta știu: că îmi e dator cu 3.000 de dolari.
