Ce ar mai fi de spus?

Nu de mult, Nicolae Dabija a împlinit 60 de ani. Îmbătrânesc unioniștii! Îmbătrânește ideea unirii? Militantismul unionist basarabean s-a sprijinit și încă se mai sprijină pe aceleași trei personaje de excepțională valoare și calitate umană: Grigore Vieru, Nicolae Dabija și Mihai Cimpoi. Nu-s, evident, singurii, dar au cele mai consistente merite în susținerea demnă a unei lupte flagrant inegală, dură, lungă și neiertătoare. (Unul dintre polii rezistenței l-a constituit revista „Literatura și arta”, pe care Dabija o conduce de mai bine de 20 de ani.) Cum toți trei m-au onorat cu prietenia lor, făcându-mă ades părtaș la susținerea celor întreprinse și destăinuindu-mi nu odată frământările ce-i macină în privința comportamentului Bucureștilor vizavi de Chișinău, îmi pot permite să afirm că am destule temeiuri pentru a analiza chestiunea din înăuntrul ei, fără patetisme și lacrimogenie. România a avut o atitudine șovăitoare și inconsecventă în toți anii care au trecut din 1989 încoace și a mizat greșit, pe cine nu trebuie. Îi dezamăgesc pe cei care cred că, în 1989, s-a ratat un moment în care unirea ar fi fost posibilă. Nici vorbă de așa ceva! Cu alt prilej, când voi dispune și de spațiul tipografic necesar, voi înfățișa argumentele. Aici și acum, repet, în deplină cunoștință de cauză: nu a existat o asemenea eventualitate și nu atunci au început să se înregistreze erorile comise de România, ci abia când sprijinul țării (inclusiv material) s-a îndreptat în direcții nepotrivite.
Cu mulți ani în urmă am arătat, în articole de presă și în cărțile „Cronica Basarabiei” (vol. I, 1995, vol. II, 1999) că personajul Iurie Roșca este nociv pentru mișcarea unionistă. N-am fost luat în seamă. Partidul lui Roșca, PPCD, a fost cel sprijinit permanent de București și iată-l, acum, aliat în Parlamentul de la Chișinău cu Partidul Comunist, cuibul rusofonilor agresivi și intoleranți! Roșca a diriguit și promovat conflictul dintre românii basarabeni și propriii lor intelectuali, vrajba între liderii unioniști, obligându-i să constituie „din mers”, ca unică replică, mișcarea „Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova”.
Desigur, extraparlamentară. PPCD joacă acum complet fals rolul partidului de opoziție, în vreme ce românii, prin destin dezbinați în toate cele, își risipesc energiile într-o mulțime de partidulețe, conduse de Urecheanu, Filat, Pavlicenco ș.a. Unul dintre principalele reproșuri adus Bucureștilor se referă la problema cetățeniei. După toate legile, din Marea Britanie până-n Laos și Tombuctu, cetățenia se pierde în două cazuri: când renunți la ea, ori când ți-o retrage statul. Ei bine, basarabenii n-au renunțat niciodată la cetățenia română și nici statul nu le-a retras-o. Așa că ea ar trebui doar recunoscută și nimic mai mult. Până acum, România a acordat, în Basarabia, 50.000 de cetățenii, iar rușii, 170.000. Procedura noastră este complicată, lungă, greoaie, spre deosebire de exigențele consulatelor ruse, care pretind doar să depui o cerere și să declari că știi limba. Al doilea reproș: ne-susținerea presei de limbă română.
Federația Rusă are 71 de corespondenți la Chișinău, România, unul singur. Cererea lui Dabija de a edita o nouă publicație românească, pentru care solicita o susținere financiară de numai 1000 euro pe an, n-a fost aprobată, din lipsă de fonduri. Moscova a trimis, în 2007, nu mai puțin de 62.000.000 dolari pentru „îmbunătățirea imaginii Federației Ruse în Republica Moldova”. Mai toți banii au fost alocați presei și televiziunilor, desigur, de limbă rusă… Un al treilea „of” basarabean: atitudinea elitiștilor dâmbovițeni față de intelectualitatea basarabeană cu simțire românească. Dabija spune, într-un interviu:”în presa bucureșteană, în publicațiile „22”, „Curentul”, „Observatorul cultural”, intelectualii basarabeni sunt numiți naționaliști în sens peiorativ, numai pentru că apără limba română și dreptul de a ne ruga în limba strămoșilor noștri.” Din păcate, așa-i.
O știre proaspătă: la Vama Leușeni au fost distruse 64 titluri de carte (donație a municipiului Călărași) numai pentru că aveau, pe copertă, termenul „român”.
Ce ar mai fi de zis?