Majoritatea VIP-urilor Sucevei ar fi fost astăzi cetățeni obișnuiți, preocupați de aprovizionarea pentru sărbători, bătutul covoarelor și descoperirea locurilor în care „se dă ceva”, dacă nu ar fi fost Revoluția din decembrie 1989. Șanse reale de ascensiune socială ar fi avut primarul de Suceava, Ion Lungu, și președintele PSD Suceava, Gavril Mîrza, care aveau și aspirații în acest sens.
Lungu: apartament în Burdujeni, video și televizor Saturn
Înainte de Revoluție, Ion Lungu era căsătorit, avea un fiu de 2 ani și locuia într-un apartament de două camere în Burdujeni. Fiu de oameni gospodari, însurat cu o fată cu multă zestre, a avut posibilitatea să-și aranjeze apartamentul după standardele ridicate ale vremii: covoare persane, mobilă care atunci a costat 40.000 de lei, video și televizor Saturn, e drept, alb-negru, dar cu jocuri electronice.
„Sâmbăta venea câte o familie de prieteni cu câte o casetă video, stăteam la film, la un pahar de votcă Smirnoff procurată prin cunoștințe, de la vamă, și o friptură de pasăre, că aveau părinții și socrii, la țară. Cafea nu prea aveam, la modă era nechezolul pe care îl luam de la polonezi, de la gară”, își amintește Ion Lungu.
În 1989 era tehnician la Combinat, la resurse umane, și student în anul V la fără frecvență, era membru PCR și era bine văzut și apreciat de colegi și șefi.
„Eram apreciat ca om serios și un tânăr de perspectivă”, spune Lungu. După absolvirea facultății urma să fie transferat pe un post corespunzător studiilor și avea mari șanse să acceadă într-o funcție de șef. Era în Combinat de dimineață, de la 6.30 până cel puțin la 15.30, dar de multe ori îl prindea seara la muncă.
Dacă nu era Revoluția, spune Ion Lungu, cel mai probabil, în 22 decembrie 2009 ar fi venit de la serviciu, ar fi ieșit la bătut covoarele, apoi ar fi dat prin casă cu aspiratorul Ideal cumpărat de la ruși, iar seara, de la 8 la 10 s-ar fi uitat la televizor și după încheierea programului s-ar fi culcat. După sărbători ar fi început deja să se gândească la concediul din vară, de minim șapte zile, la mare, la Eforie, cu bilet prin sindicat. Apreciază că decembrie 1989 i-a adus libertate de mișcare, posibilitatea de a vedea lumea și de a nu-l mai urmări nimeni dacă merge la biserică. Pe lângă asta, i-a mai adus funcția de director la Ambro, două mandate de primar de Suceava și două funcții de președinte de filială de partid, una la PNL și alta la PD-L.
Mîrza: în 1989 era deja la a treia Dacie
O poziție bună și șanse de ascensiune a avut și liderul PSD Gavril Mîrza. În 1989 avea 40 de ani, facultatea a urmat-o la fără frecvență, era șef de CUASC la Todirești, avea o casă cu trei camere în Cajvana, era deja la a treia mașină schimbată, o Dacia albă cu care circula o duminică da și una nu, că altfel rămânea fără permis. Avea în casă tot ce-i trebuie, inclusiv Telecolor, în concediu mergea la Herculane sau la Felix, la băi, cel puțin zece zile pe an. Înainte de sărbători obișnuia să se asocieze cu patru-cinci prieteni și să plece după vin, la Focșani sau la Buzău. Scoteau din beci canistrele albe și albastre, de 20 de litri, le puneau în portbagaj și porneau la drum. Când se întorceau, prima grijă era să mute vinul din canistre în sticle.
Petrecerile cu prietenii aveau loc în sufrageria casei de la Cajvana, cu vin de producător și țuică de casă, cu preparate din porc făcute acasă și brânzeturi. În 1989 se pregătea să se mute la Suceava, copiii erau de dat la școală și a făcut cerere de apartament în oraș.
„Urma să mi se repartizeze un apartament de la primărie, cred că tot cel pe care l-am primit în 1990, pe strada Rezervorului. Eu mergeam la Direcția Agricolă, încă nu știam unde va lucra soția. Ca economist, oricum aveam mai multe posibilități. Îmi doream avansarea, eram membru PCR, dar ca să ajungi director îți trebuia un dosar foarte sănătos, or eu aveam o problemă, pentru că se știa că tata ar fi simpatizat cu partidele istorice”, ne-a povestit Gavril Mîrza. După Revoluție a condus administrația județului timp de trei mandate și acum este senator de Suceava.
Flutur: căsătorit și cu un copil din studenție, stătea la coadă la lapte câte patru ore
Președintele Consiliului Județean Suceava și al PD-L, Gheorghe Flutur, avea o șansă imensă să emigreze la rudele din Germania, dar nu este foarte sigur că și-ar fi dorit asta. Spune că înainte de 1989 nu s-a gândit să plece definitiv din țară, dar crede că este foarte posibil să nu mai fi rămas mulți ani în România comunistă.
„În vara lui 1989 am fost în concediu în Germania, am stat o lună și m-am întors. Probabil că, în timp, ne-ar fi luat în Germania familia noastră de acolo, nu știu. Nu voiam să plec definitiv, aveam aici copiii, părinții… Poate acum eram în Germania, nu rămâneam inginer silvic la Gura Humorului. Nu știu”, afirmă Gheorghe Flutur.
La 29 de ani avea un apartament cu trei camere în Gura Humorului și o Dacie pe care montase un motor Diesel adus din Germania. Cu ajutorul părinților și rudelor din străinătate, la Humor avea un standard de viață mulțumitor.
S-a căsătorit din anul I de facultate și primul copil l-a avut din studenție. „Eram student la Brașov și stăteam la coadă la lapte cel puțin patru ore, pentru băiat. Fiica mea s-a născut când eram în anul I de producție”, deapănă Gheorghe Flutur.
Ca inginer silvic stagiar a fost trimis la Darabani, în județul Botoșani, dar n-a stat până la sfârșit. Și-a dat demisia și a venit acasă, la Suceava, cu emoții că s-ar putea să fie obligat să plătească pentru durata de stagiu neefectuată.
„Dacă nu era Revoluția probabil că eram în meseria mea, făceam muncă de teren și umblam după hoții de lemne. Era multă muncă și întotdeauna mi-am luat foarte în serios meseria. Cu prietenii reușeam să mă mai întâlnesc de sărbători, dar destul de șters”, povestește el.
Anii de libertate i-au adus două mandate de senator de Suceava, unul de ministru al Agriculturii, șef de filială la două partide- PNL și PD-L și vicepreședinte la nivel național la PD-L. Este șeful administrației județene și a fost șeful campaniei electorale pentru președintele țării.
Popescu: și-a vândut treningurile de Zimbru ca să strângă bani să fugă în Germania
Prefectul de Suceava, Sorin Arcadie Popescu, era în 1989 elev în clasa a XII-a la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Fiu de pădurar gospodar din Stulpicani, în Câmpulung stătea în gazdă, ca să învețe, la o bătrână, într-o cămăruță care avea un pat, un dulap și o masă. Ascultător de Europa Liberă, împreună cu tatăl său, nu avea în cap decât să fugă în Germania, mai ales după ce doi dintre prietenii săi părăsiseră țara clandestin. Altfel, se vedea pădurar, cu facultate sau nu, cu o casă, o mașină și o familie obișnuită.
Dorința de a pleca din țară a devenit și mai puternică după ce în clasa XI-a a participat la un concurs internațional de poliatlon silvic, în Polonia. A fost fascinat de echipajul din Germania Democrată, în primul rând pentru că elevii păreau a face echipă cu profesorii lor, ceea ce în România nu se întâmpla.
„Germania mi se părea locul ideal de viață. Voiam să plec acolo, deși intenționam să urmez o facultate sau să lucrez ca pădurar în sector. La concursul din Polonia am mers patru elevi români, doi din Suceava, doi din Bistrița, eu și colegul meu pe pașaportul unei profesoare. Înainte de a pleca, ne-au dat adidași albi, din aceia făcuți la Timișoara, și șapte treninguri de la Zimbru, în diferite culori. După concurs le-am vândut colegilor echipamentul și cu banii pe care mi i-au dat și de la concurs am pornit prima mea afacere serioasă. Deci puteam să fac bani ca să fug din țară”, povestește prefectul râzând.
Înainte de a ajunge la Varșovia pentru a se îmbarca în avionul pentru București, echipajul din România a oprit pentru cumpărături într-un orășel de unde Sorin Popescu a cumpărat de toți banii postere cu sportivi și artiști și imprimeuri care se fixau pe pânză cu fierul de călcat.
„Aveam o valiză de imprimeuri, abia puteam s-o ridic de jos. Când am ajuns la cămin am început să imprim tricouri pentru colegi și am făcut o grămadă de bani. În Polonia, ceilalți și-au cumpărat câte o pereche de blugi și câteva mărunțișuri. Eu mi-am cumpărat în Câmpulung, cu ce am câștigat, trei costume de blugi și mi-am dus prietenii la restaurantul BTT, unde le-am dat de băut Ricadona. A fost prima dată când am făcut bani fără efort fizic”, râde Sorin Popescu.
Munca fizică este asociată pentru el cu vacanțele din liceu, pentru că așa făcea bani, pe care părinții nu-i contabilizau când începea anul școlar. Era îndrăgostit de o fată din sat, pe care o cunoștea din clasa întâi, cu care s-a și căsătorit ulterior. După Revoluție nu s-a mai gândit nici măcar o singură dată să plece definitiv din țară. Acum are 38 de ani, a fost director al Direcției Silvice Suceava și de un an prefect al județului.
Zarojanu: petreceri cu rom Havana, tartine și chifteluțe
Subprefectul de Suceava Angela Zarojanu se „descurca” bine înainte de 1989. Deși nu era suceveancă, având o fire sociabilă și comunicativă, și-a făcut relații în cel mai important sector: vânzătoarele. La carne, la haine, la librărie, la cantina partidului, la farmacii, așa că dacă „se băgau” mărfuri rare- ciocolată la magazinul Adolescentul, hârtie igienică sau vată era printre primii care afla și reușea să cumpere. Avea și bijuterii de aur- un lănțișor de aur, cercei și un inel cumpărat de la ruși și verighetă cumpărată de o mătușă de la un bișnițar din Cluj.
Nu avea bani la CEC, cât câștiga se ducea pe traiul zilnic, cărți și excursii. A reușit să plece de trei ori în excursii în Germania Democrată, Ungaria și Cehia.
„Ne pregăteam tot anul pentru asta. O dată am reușit să fac rost de două batoane de salam de Sibiu cu vreo patru luni înainte să plecăm. Le păstram și ne tot uitam la ele, dar nici nu am gustat măcar, ca să le avem în excursie. Am plecat prin URSS și la vamă rușii ne-au aruncat la container toată mâncarea, că era nu știu ce carantină. A fost groaznic să văd cum aruncă salamul de Sibiu”, povestește Angela Zarojanu.
În 1989 avea 32 de ani și era inginer proiectant la IRE, într-un colectiv pe care îl apreciază ca extraordinar. A venit printr-un transfer facilitat de faptul că era membră de partid, la Suceava de la Dorohoi, împreună cu soțul ei, cu care s-a căsătorit în facultate, din anul IV. Sâmbăta la prânz mergea cu colegii și prietenii, vara la Arcașul, la bere, iarna la Național, la o ciorbă de burtă. Frecvent se vizitau acasă, la sfârșitul săptămânii. Meniul era cam același: tartine cu brânză frecată cu unt de casă sau margarină, ceapă și boia, chifteluțe cu carne sau fără și fel de fel de rulade, cu multe legume, rom Havana de la Alimentara, țuică, eventual chiar din producție proprie, din alambicul de apartament. Știa să gătească și toamna dădea recital la conserve și murături.
Prima trusă de machiaj, adusă de un tâmplar care a lucrat în Libia
Ca să-și înscrie fiul cel mare la Școala Generală Nr. 3, din cauza arondării elevilor la școli în funcție de domiciliu, a trebuit ca o cunoștință care stătea pe strada Mărășești să-l ia în spațiu. O amintire puternică i-a lăsat ziua în care un tâmplar pe care îl cunoștea tatăl său s-a întors de la muncă din Libia și a venit la ei acasă să le arate ce a adus de vânzare.
„Eu și sora mea ne-am cumpărat truse de machiaj, trei bucăți de Lurex și baticuri cu fir, era ceva de vis. Mai târziu, în studenție, ne cumpăram din cămin țigări Assos, BT și Kent și blugi”, spune Zarojanu.
Pantofii și-i lua din București, când avea delegații, cu 325 și 375 de lei de la Casa de modă Venus și cu 425 Guban. Era mândră de covorul de Cisnădie, pe care i l-au cumpărat părinții de la Bucovina cu 8.000 de lei, de televizorul alb-negru Temp și de frigiderul Zill, cu congelator mare, să poți depozita carne mai multă, dacă se întâmpla să prinzi momentul când se dă. Asculta Vocea Americii și comenta la serviciu cu colegii, fără să fi încercat vreodată un sentiment de teamă, că ar putea-o turna la Securitate.
Visa cu ochii deschiși să călătorească în străinătate și dacă nu se întâmpla Revoluția, era și astăzi inginer la IRE, locuia tot într-un apartament cu trei camere în centru, nunțile copiilor le-ar fi făcut, ca toată lumea, la restaurantul Bucovina și nu ar mai fi avut nici un fel de vise. Singura metodă de a avea un oarecare control asupra sarcinilor era cezariana, deoarece după două operații cezariene era voie de făcut avort.
„Orice întârziere era o nenorocire, simțeai că înnebunești, mai ales că după 1987 chiar era o problemă să mai crești un copil. Te gândeai la mâncare, la spațiu, cu cine o să stea”, afirmă Angela Zarojanu, care mai spune că în anii de înainte de 1989 a contat foarte mult colectivul în care a lucrat.
„M-a salvat că am lucrat la IRE, într-un colectiv tânăr, cu oameni inteligenți și cu un director extraordinar. Inginerul Mustață a fost cel care ne-a ajutat să traversăm mai ușor acea perioadă cumplită”, a precizat ea. Anii post-decembriști i-au adus funcții politice la vârf în ApR și PNL, un mandat de viceprimar de Suceava și două de subprefect.
Onofrei: cel mai bun doctor de cai de la Mușenița până la Ulma
A ratat o funcție de ministru, dar dacă nu era Revoluția nici nu s-ar fi putut gândi că ar ajunge vreodată până aici. Senatorul Orest Onofrei stătea în Rădăuți, într-un apartament cu două camere proprietate personală, avea o Dacie verde și o casă la Marginea, era căsătorit și avea un copil. Era medic veterinar la Herghelia Rădăuți, pe funcția de șef de compartiment zootehnic. Era cunoscut ca cel mai bun doctor de cai, de la Mușenița până la Ulma, ceea ce îi permitea și să-și petreacă toate concediile la mare, la Venus, pe cont propriu, la hotel.
Nu visa decât să călătorească în străinătate, a făcut cerere să fie lăsat să plece de două ori la Cernăuți, o dată în SUA și de două ori în Germania, dar i s-a aprobat abia în 4 ianuarie 1990, când a fost chemat să i se dea pașaport. Nu a fost membru PCR pentru că după anul I de facultate s-a trezit să spună că are obiecții la statut, respectiv că nu acceptă materialismul dialectic și istoric. Acesta a fost motivul pentru care nici măcar în UTC nu a fost primit.
În absența Revoluției, putea să rămână cel mai bun doctor de cai din zona Rădăuți sau, eventual, să se reprofileze în constructor de case, meserie pe care a învățat-o de la tatăl său. Dosarul de la Securitate, pe care și l-a văzut în acest an, i-a arătat însă că probabilitatea la fel de mare era să ajungă la pușcărie și încă pentru ani mulți.
„Cred că în 1990 aș fi fost arestat. În noiembrie 1989 am avut a treia punere sub observație din partea Securității și din cele zece puncte, cel mai grav era că se aprobase instalarea de tehnică operativă acasă, la serviciu, la părinți și la socri. Ultima notă dată de surse în dosarul meu era că în decembrie 1989 Securitatea poate să stea liniștită deoarece eram cu piciorul în ghips, după un accident la călărie, din 15 noiembrie. Este o notă extrem de sinistră, dacă se materializa”, a spus Orest Onofrei.
Acesta a mai arătat că, după ce a cerut aprobare să meargă la Cernăuți, a fost taxat nu numai că poate dăuna siguranței statului în Vest, ci și în Est. „Și cu ajutorul prietenilor, eram suspectat ca fiind dușman al regimului”, a mai spus Orest Onofrei.
După Revoluție a fost președintele PNȚCD Suceava, apoi al PNL și lider la PD-L, a fost șeful medicilor veterinari suceveni, a fost ales deputat, apoi prefect, subprefect, senator și săptămâna trecută a fost nominalizat pentru o funcție de ministru. A renunțat după ce i s-a aruncat în față vinovăția unui accident de care justiția l-a absolvit.
Iordache: fericit cu prietenii la o bere Bucegi, un whist și cu un bilet prin sindicat la Eforie
Președintele social democraților din municipiul Suceava, Virginel Iordache, ar fi fost și astăzi doar un profesor de liceu, cum era și la 30 de ani, la Liceul Industrial nr.1. Însurat din anul II de facultate, la 30 de ani Iordache stătea într-un apartament de trei camere în cartierul George Enescu, avea pe jos covoare de Siret și la geamuri perdele de Pașcani, aragaz Flamura și frigider Arctic, plus televizor Telecolor.
În fiecare sâmbătă ieșea cu prietenii la o bere Bucegi, la 4,75 lei jumătatea și cu cinci, șase sticle de bere puteau să stea de vorbă o noapte întreagă. Jucau Whist și Renț, discutau politică și spuneau bancuri. Nu era nici unul din grup membru de partid și nu aveau inhibiții.
Concediile le petrecea la Neptun sau Eforie Sud, cu bilete prin sindicat, că erau mai ieftine, și când se întorcea își aducea benzină în canistre. Fără revoluție, era și acum profesor, dar probabil nu la un liceu în Burdujeni. „Pe atunci niciodată nu mi-am dorit mai mult”, afirmă Iordache.
Schimbarea de regim i-a adus postul de adjunct la Inspectoratul Școlar, de două ori și președinția filialei municipale a celui mai mare partid din țară, mandate de consilier local și județean și aspirațiile sale nu se opresc aici, nici politic, nici profesional.
Pentru toți cei menționați, Revoluția din decembrie 1989 a însemnat o cotitură fundamentală, niciodată visată, dar asumată sub tăvălugul istoriei. Acum au putere și bani, stau în vile elegante, se deplasează în mașini cu șofer și își fac concediile în străinătate. Nu i-am întrebat și nici ei nu au spus dacă viața pe care o au acum este echivalentă cu împlinirea unor vise de acum 20 de ani.
