Ce-am avut și ce-am pierdut

Dacă bătrâna zicere cu sens apropiat de „pagubă-n ciuperci!” o citim literal și o aplicăm realităților românești postrevoluționare, surpriza este de proporții: am avut de toate și-am pierdut mai tot – mă refer la valorile materiale din patrimoniul statal al românilor, fie pur și simplu distruse, fie trecute în proprietatea străinilor. I.L. Popescu publică un tulburător interviu cu prof. dr. Const. Ciutacu, directorul Institutului de Economie al Academiei. Titlul spune totul: „Clasa politică este terminatorul României moderne”. Nu-i vorba despre cine știe ce mari revelații și noutăți spectaculoase, ci despre lucruri în general cunoscute, care, puse cap la cap, capătă proporții și îndreptățesc concluzii de genul „parcă intenționat nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanții și-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.” Pornind de la nefericita afirmație din 1990 a lui Petre Roman („industria românească este un morman de fiare vechi”), Const. Ciutacu reamintește că noi construiam (și exportam) calculatoare după licență franțuzească, autobuze după patente germane, avioane în colaborare cu englezii, locomotive electrice după prototip elvețian, motoare de vapoare după licență nemțească și produceam tipuri de piese și subansamble pe care doar Japonia și SUA le mai fabricau. În 1989, infrastructura industrială situa România între primele 10 țări europene.
Produceam 14 milioane tone de oțel – azi, doar 3 milioane; 400.000 de tone de aluminiu – azi, nici jumătate; puterea totală a motoarelor electrice „made in Romania” ajungea (1980) la 19 milioane kw – acum, doar la 700.000. Fabricam 1.600 de excavatoare în 1980 – acum, nici unul. (De remarcat că fabricile de tractoare construite de români în Egipt și Iran funcționează bine-mersi și azi, în vreme ce industria noastră de profil… a răposat!) Produceam 600 de vagoane de pasageri pe an – azi, nici unul, 144 de nave – acum, nici una, 500.000 de tone uleiuri minerale – zero acum.
În schimb, am exportat 50 de milioane de tone de „fier vechi”, cupru, aluminiu și alte neferoase, valorând peste 10 miliarde de euro, și lemn brut de 8 miliarde. Aceste enorme cantități de materie primă atât de căutată, prelucrate în țară, ar fi creat zeci de mii de locuri de muncă, aducând consistente venituri statului. Urmând „prețioasele indicații” primite de la partenerii (de fapt, competitorii) noștri externi am închis marile combinate (astfel de unități industriale funcționând profitabil pretutindeni în lume…), profilându-ne pe manufacturarea de componente și nu produse integrale: „faceți cabluri, radiatoare, sisteme de frânare, anvelope, nu locomotive și tractoare” – astea, în exclusivitate, le facem noi! „Practic, economia națională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică și fără a se spune, cel puțin, că este cadou sau pradă de război celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.” Ca urmare, s-a neantizat aproape complet industria textilă, de pielărie și încălțăminte, au fost demolate 36 de fabrici de zahăr înzestrate cu tehnologie de ultimă generație, au dispărut unități-etalon din industria lemnului, cimentului, medicamentelor, construcției de mașini, electronică, electrotehnică, optică, mecanică fină, automatizări ș.a.m.d. Impresia că locul marii industrii a fost luat, profitabil, de întreprinderile mici și mijlocii, e-o fantezie și atât: din cele 500.000 înregistrate, peste jumătate nu au nici un angajat! „Avem și industrie de subzistență, nu doar agricultură!” Predicțiile autorului sunt de rău augur: „Dacă și în următoarele două decenii și jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de un milion de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producția internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor europene, rămânând un simplu indicator geografic.”
Asta e.
P.S.
Am auzit, la Radio România, o nouă formulă: „Dragobeteʹs day”. Ptiu!