Ce am avut și ce am pierdut

Alarmă pe internet: se apropie sezonul despărțirilor. Vine sorocul, nimic nu-i veșnic, totul, în lumea noastră, are un început și un sfârșit. Pe vremea copilăriei mele, în târgușoarele moldovenești, cele mai importante personalități erau șeful de gară și dirigintele Poștei. Primarul n-avea și n-are decât statut vremelnic, pe când mai marele gării și Oficiului poștal puteau rămâne în funcție și-o viață. Acum, trenurile de pe liniile secundare fie că au dispărut, fie că vor dispare, gările au fost retrogradate la condiția de haltă, câte 4-5 la un singur șefuleț, iar poșta se pregătește să dea în primire atribuțiile noului „andrisant” – internetul. Și parcă nu-mi vine a crede că n-o să mai vedem factorul poștal (există încă de pe vremea lui Gr. Ghica, 1849!) pe străzile urbei; i-aș mai acorda o păsuire, fiindcă încă are de adus românilor somațiile de la ANAF, citațiile de la DNA și felicitările de anul nou. Vrem nu vrem, producția de epistole pe cap de locuitor s-a micșorat dramatic, net-ul și Skype asigură comunicarea instantanee, iar firmele concurente continuă să preia ceea ce a mai rămas din obiectul muncii fostei PTTR (din cele patru litere, cândva atât de familiare, trei și-au pierdut ori transferat semnificațiile – telegraf, telefon, radio). Factorul poștal făcea parte integrantă din peisajul urbei; se va mistui precum aparii, fanaragiii, birjarii, considerați cu două veacuri în urmă indispensabili și făr-de-moarte.
Ne vom despărți, cu siguranță, și de telefonul fix. Generația mea, care a prins și telefonul cu manivelă, și anunțul nazal al operatoarei „Câmpina, la cabina 3!”, își amintește cât de greu se obținea cândva aprobarea pentru instalarea unui post telefonic. O primeau, în ordine, cei cu pile, cei cu adeverințe de șefi și, ultimii pe listă, amărâții netransportabili (în baza certificatului medical). Deocamdată, mai tolerăm obiectul devenit anacronic, după ce l-am trădat aproape definitiv în favoarea mobilului (oroare și onoare: mai lesne de interceptat, a devenit principalul furnizor de clienți pușcăriei!).
Despre destinul „disparent” al cărții am mai scris cu alte prilejuri. Inexorabil, cartea tipărită pe hârtie își trăiește acum momentul maxim al extensiei, urmat, potrivit unei legi din biologie, de cel al extincției. Cică vor dispare și… pensiile! Probabil, nu datorită faptului că vârsta pensionării va fi mai mare decât speranța de viață, ci, simplu, din incapacitatea statului, oricât de „social” s-ar declara, să susțină de două-trei-patru ori mai mulți pensionari decât salariați cotizanți la Asigurările Sociale.
N-o să mai existe, curând, nici scrisul de mână. Debutul fenomenului este lesne observabil la americani: majoritatea scriu cu litere de tipar presărate disparat în pagină, de zici că nu se cunosc între ele și n-au nimic una cu cealaltă. „Scrisoarea pierdută”, acum trimisă prin internet, o vei regăsi ușor în „trash”: nimic nu se mai pierde (totul se citește, cu voia sau fără voia „andrisantului”).
Curând nu vom mai avea parte de ceea ce numim intimitate. Am călătorit cu trenul, săptămâna trecută, de la București la Iași. Alături s-a nimerit să fie o jună care a sporovăit fără încetare, de la primul fluier al locomotivei și până la ultima frână, la telefonul mobil. Nu părea deloc afectată că o aude jumătate de vagon și că face publice sumedenie de intimități jenante; don’șoara simțea nevoia să se descarce, informându-le amănunțit pe Vivi, Stela, Lili, Ela, despre calitățile și defectele lui Mișu, stadiul tratării sâcâitoarelor colici intestinale, hidoșenia caracterului lui Bobi (cred că se scrie Boby, dacă nu chiar Bobby), clătitele cu tarhon de „La mama acasă” și scorțoșenia sutienelor Glory. De unde se vede că nu-i o despărțire de regretat, câtă vreme intimitatea singuri ne-o azvârlim peste gardul bunei cuviințe.
Față de celelalte realități „disparente” cu care ne amenință avertizarea de pe net, aș avea destule îndoieli. Nu cred că va dispare în totalitate presa tipărită (am dezvoltat subiectul cu alt prilej), nici cecul bancar, înlocuit de carduri (nu-i tot pe acolo?). Cât despre amenințarea cu dispariția… muzicii, hai să fim serioși, cred că-i o confuzie, una-i muzica și alta industria muzicală, care, din punctul meu de vedere, n-are decât să-și dea duhul. Nici Beethoven, nici Brahms nu-s produsul ei și n-au nevoie de cârje… industriale pentru a dăinui în veci. Despre televiziune se spune că „va trece prin transformări dramatice”, urmând să-i ia locul „televiziunea de comandă” – plătești și vezi ce poftești. Posibil în cazul filmelor, dar ce facem cu informația? Oricât ai plăti, n-ai cum să vezi ceea ce ți-ai dori să vezi…
Singurul lucru de care nu ne vom despărți niciodată – se spune în textul de pe net – vor fi amintirile. Evident, dacă va fi de acord și dl. Alzheimer.