„Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a V-a după Rusalii

Minunea vindecării slujitorului sutașului din Capernaum a fost urmată de un alt șir de minuni, cum ar fi vindecarea soacrei lui Petru (Matei 8, 14-15), vindecarea mai multor demonizați (Matei 8, 16 și 28-34), potolirea furtunii de pe mare (Matei 8, 25-27); despre astfel de minuni mulțimile spuneau că „niciodată nu s-a arătat așa în Israel” (Matei 9, 33). De aceea, mulți „s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?” (Matei 8, 27).
Așadar, trecând Iisus din Capernaum în ținutul gadarenilor, dincolo de Iordan, L-au întâmpinat doi demonizați. Cu toate măsurile pe care le-au luat sătenii pentru a-i feri pe trecători de furia lor, Iisus nu a putut fi împiedicat să-i întâlnească. Era în plină misiune. Umbla pentru a-i face bine pe toți cei asupriți de diavoli (cf. Fapte 10, 38). Deși El îi vindeca și pe cei cu alte boli, se pare că pe demonizați îi vindeca preferențial. Sfântul Apostol Ioan spune: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.” (I Ioan 3, 8) și ale îngerilor săi întunecați, care au fost aruncați pe pământ (cf. Apocalipsa 12, 7-9).
Sfântul Evanghelist Matei, în relatarea sa, vorbește despre doi demonizați, pe când Sfinții Evangheliști Marcu (5, 1) și Luca (8, 27) vorbesc numai de unul. Exegeții spun că Sfinții Evangheliști Marcu și Luca l-au avut în atenție pe cel mai însemnat, numit – după mulțimea demonilor care-l stăpâneau – legiune; acestuia – se credea – i se supunea celălalt, arătând că și în lumea răului există o ierarhizare.
Minunea a avut loc în ținutul gherghesenilor/gadarenilor, – numit astfel după orașul Gadara, metropola Pereei –, situat lângă Lacul Tiberiada/Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă. Ținutul gherghesenilor este o regiune muntoasă și plină de peșteri, care sunt folosite pentru morminte. Sfântul Evanghelist Luca spune că demonizatul era un bărbat din cetate și că avea un demon de multă vreme (8, 27). Tot el precizează că demonizatul era legat în lanțuri și în obezi, fiind păzit, pentru că sfărâma legăturile și era mânat de duhul în pustie (Luca 8, 29).
În referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Matei este consemnat că atunci când pe cei doi îi apucau crizele, cătușele și lanțurile de fier cu care erau legați se zdrobeau (8, 28). De aceea, nici nu se putea trece prin preajma lor. Erau mai periculoși chiar decât fiarele. De aici și numele lor, legheon sau legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30), dat pentru mulțimea demonilor care se manifestau în cele mai felurite chipuri. O legiune romană număra între cinci și șase mii de soldați. Așadar, se consideră că numărul demonilor era de ordinul miilor. Altfel, cum s-ar fi putut explica faptul că ei umblau dezbrăcați și cel mai îndrăcit „nu mai punea haină pe el” (Luca 8, 27)? Fără îndoială, de aici înțelegem că suferința lui se manifesta într-un mod sălbatic. Dar nu era o suferință îndurată numai de ei. Ea afecta întreaga comunitate, pentru că demonizații aruncau cu pietre, proferând sudalme și ocări.
Exegeții spun că demonii, când sunt în oameni, îi torturează; Sfântul Apostol Pavel face amintire de o suferință provocată de un demon atunci când vorbește de existența unui „ghimpe în trup” (II Corinteni 12, 7). Iar lucrurile din preajma lor le distrug. Aceasta ne arată că influența lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri.
Sfinții Evangheliști notează că demonizații locuiau în mormintele părăsite de la marginea drumului, întocmai leproșilor. Atât la evrei, cât și la păgâni, mormintele erau săpate la marginea drumului. Mormântul Rahilei se afla la marginea drumului dintre Ierusalim și Betleem, iar al lui Manase în drum spre Marea Moartă.
Interesant este faptul că, spre deosebire de mulțimi, care vedeau în Hristos doar latura umană, nu și pe cea divină, cei doi demonizați L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, „au început să strige și să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8, 29). Iată că cei doi – chiar înaintea Sfinților Apostoli – au mărturisit dumnezeirea lui Hristos. Ei au început să strige la Iisus, înfricoșați.
Sfinții Evangheliști Marcu (5, 6) și Luca (8, 28) subliniază că demonizatul – de fapt cel mai îndrăcit dintre cei doi – ar fi căzut în genunchi în fața lui Iisus, Care a poruncit demonilor să iasă din om. În fața lui Iisus – ca Fiu al lui Dumnezeu – demonii nu mai aveau nicio putere. Însuși Hristos, cu altă ocazie, a afirmat: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10, 18). Desigur, demonii, în fața Creatorului lumii, simțeau acea putere pe care nu o puteau suporta, după cum reiese din întrebarea: „Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”. Demonul, cutremurat de prezența lui Hristos, L-a mărturisit ca Dumnezeu.
Cu toate acestea, ei au încercat să insinueze că bunătatea lui Dumnezeu nu poate îngădui ca ei să fie pedepsiți „mai înainte de vreme”, adică înainte de Judecata de Apoi. Pentru ei, această apariție neașteptată a lui Hristos a fost o surpriză. Dată fiind această situație, ei au recurs și la o altă uneltire, prin care voiau cu tot dinadinsul să-L pună pe Hristos în conflict cu locuitorii acelui ținut. Și aceasta pentru că erau convinși de faptul că dacă locuitorii acelui ținut vor fi păgubiți de principala lor sursă de venit, acest fapt va constitui pretextul pentru care Îl vor putea alunga pe Hristos din ținutul lor. În acest sens, „demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8, 30-31). De remarcat: Îl rugau… Au vrut să pară că preferă în acea situație turma în locul adâncului, adevăratul lor sălaș; dar, de fapt, au arătat că nici lor nu le este confortabil adâncul iadului, în care caută să ducă pe oameni, împlinindu-se astfel cuvântul profetului: „Și numai tu ești azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preț, […] ca un hoit călcat în picioare.” (Isaia 14, 19).
Sfântul Evanghelist Marcu spune că porcii din turmă erau ca la două mii (5, 13). Însă, două mii de porci nu mai contau în procesul eliberării celor doi. La evrei, porcul – după cum știm – era considerat printre animalele necurate (cf. Leviticul 11, 7). Or, faptul că în zonă se creșteau porci dovedește sau că populația era păgână, sau că porcii erau crescuți pentru a fi comercializați.
Hristos, deși le-a înțeles viclenia, nu s-a opus propunerii lor, ci le-a zis: „Duceți-vă!” (Matei 8, 32), arătând prin aceasta că omul este mai de preț decât porcii; versetul spune că este mai de preț decât vrăbiile (cf. Matei 10, 29, 31). Iar demonii, ieșind din cei demonizați – notează Sfinții Evangheliști – s-au dus în turma de porci. Și iată, „toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă” (Matei 8, 32). Duhurile rele au smuls ca un vârtej turma de pe mal și au aruncat-o în adâncul mării.
Hristos, prin trimiterea lor în turma de porci, le-a dejucat de fapt planul, protejând astfel pe acei oameni demonizați expuși robiei. Iisus a îngăduit intrarea demonilor în turma de porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă și vătămătoare le era prezența în acea zonă.
Văzând aceasta, păzitorii porcilor s-au înfricoșat și „ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații” (Matei 8, 33). Și venind cei din cetate pentru a se încredința de cele auzite, l-au aflat pe semenul lor vindecat – de fapt, pe cei doi – stând la picioarele lui Iisus și arătându-se tuturor a fi întreg la minte (Luca 8, 35).
Din păcate, locuitorii nu au primit cu încântare vestea minunii, ci, speriați de cele petrecute, au ieșit „în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34); aici vedem că ei – pentru rațiuni financiare – se arată mai puțin iubitori de semeni decât de turma porcilor.
Obezile și lanțurile câștigului cu orice preț îi robiseră. Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu i-a făcut mai iubitori de semeni. Așa se face că, în loc să aprecieze minunea, sub impulsul pagubelor ce le-au fost pricinuite, L-au invitat pe Iisus să plece din ținutul lor. Prezența Lui le devenise incomodă. Preferau să rămână mai departe sub autoritatea celui „ce înșală toată lumea” (Apocalipsa 19, 2), lipsindu-se de iubirea lui Dumnezeu și neînțelegând nimic din răul pe care îl cauzează atât sufletului omului, cât și materiei cel ucigaș de oameni, cum este numit diavolul. Doar cel din care ieșiseră demonii L-a rugat pe Iisus să rămână; când a văzut că Iisus a intrat în corabie ca să plece spre cetatea Sa, a cerut să-l ia cu Dânsul, dorind prin aceasta să devină ucenicul Său (Luca 9, 37-38).
Consemnând aceeași atitudine a fostului demonizat, Sfântul Evanghelist Marcu spune că Iisus nu l-a luat, ci l-a trimis la ai săi, adresându-i-se în mod personal: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte ți-a făcut ție Domnul și cum te-a miluit.” (Marcu 5, 19).
Putem spune că minunea vindecării demonizaților este deopotrivă cu învierea morților, întrucât din chinurile de a trăi prin morminte cei doi au fost aduși la viața normală de familie, ei având posibilitatea de a-L mărturisi în mod liber pe Dumnezeu.
Strigătul demonizaților – „Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – nu s-a stins din păcate odată cu această minune, ci ecoul său s-a prelungit până-n actualitate, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viața și în casele lor. Mulți se comportă, prin ceea ce fac și sunt, întocmai demonizaților aduși în discuția Sfintelor Evanghelii. Or, fără Hristos suntem într-o continuă robie. Acest lucru îl spune Însuși Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
Iisus, văzând că nu este binevenit, ci chiar rugat să plece, „a venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1); aceasta este de fapt Biserica, de unde veghează până la sfârșitul veacurilor ca demnitatea umană să nu fie robită de lucrarea demonilor.