Ce-a pierdut Băsescu

Recitind câteva pagini nemuzicale scrise de Hector Berlioz – ăl de-a compus Simfonia fantastică – mi-am reîmprospătat întâmplarea în care un condamnat la moarte se adresa, cu vocea sa aspră, nevestei îndurerate și despletite, venite să-și ia rămas bun și să-l însoțească până la locul execuției.
– N-ai adus copilul?
– Ah, Dumnezeule, ce idee! Puteam oare să i-l arăt pe taică-său pe eșafod?
– Greșești, femeie, pe copil l-ar fi amuzat asta!
I-am dat dreptate, după 150 de ani, lui Hector Berlioz, urându-i să vină ziua când va vinde la fel de multe discuri ca fetița lui Stratan. Da, maestre Berlioz, regula e atemporală: mereu ne vor distra evenimente destinate să ne jupoaie de lacrimi.
Cunosc oameni cuminți, care-au râs cu lacrimi când ex-ministrul Sârbu și-a spulberat cu pușca un ouț din chiloței.
Am stat în preajma unor părinți de copii olimpici, care-au izbucnit în hohote când un adolescent întârziat, pe nume Tăriceanu, și-a făcut praf un genunchi la moto.
Am auzit sughițurile de hilaritate, provenind de la niște cetățeni model, la vestea că Brucan – neostenit în a pune diagnostice României – s-a ales și el cu un ultim diagnostic, fie-i țărâna ușoară, deși nici prea ușoară.
Chiar și când Bodo a hotărât să divorțeze, știu oameni care s-au amuzat de această tragedie. Căci e o tragedie, nu atât că fiica pierde un soț, ci că Băsescu pierde un partener, alergător și el pe pistele de cursă lungă ale șprițului. Trebuia să mai aibă răbdare, Bodo. Ce poate să-nsemne nepotriveala de caracter cu fata, când există potrivire de gâtlej cu socrul.