Ce-a fost, a fost

O stafie umblă prin Europa: Testamentul lui Petru cel Mare. Un ziar de ieri vede în recentele declarații ale lui Medvedev nici mai mult nici mai puțin decât certă continuare a politicii globale țariste, așa cum reiese din faimosul Testament. Căruia puțini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit, ce-și păstrează actualitatea și pare a fi urmat și azi, punct cu punct, de Rusia lui Putin și Medvedev.”
Altfel spus, autentic sau nu, Testamentul continuă să aibă valoare de program politic și încă pe termen nedefinit. Acționând, zice-se, chiar și în veacul nostru, datorită atât identității țelurilor, cât și modalităților propuse pentru atingerea acestora.
Ei bine, mă tem că nu-i deloc așa – cel puțin în cazul mileniului doi. Mulți vorbesc, puțin cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realitățile politice contemporane atestă neconcordanțe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Pe undeva este, desigur, firesc: evoluțiile atât de cert prognozate n-au volatilitatea profețiilor lui Nostradamus, interpretabile în fel și chip. Cele aproape trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situații, mobiluri, echilibre, astfel că predicțiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, inclusiv faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza „Așa se poate și așa trebuie subjugată Europa”. Țelurile Rusiei de azi sunt interesate mai puțin de bătrânul continent, trecând dincolo de obsesivele obiective istorice și vizând dacă nu dominația globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia, de alta, ceilalți.
Recapitulăm: Testamentul, zice-se, redactat în 1725, este adus la Paris în 1757 de ambasadorul Franței la Petersburg. Principala obiecție ce i se poate aduce acum rezidă din neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite și minimalizarea potențelor lumii arabe. Pe undeva, explicabil: vizând dominarea Europei, n-avea de ce (atunci) să ia în considerarea rolul puterilor neeuropene. Situația pe tabla de șah este acum cu totul alta și a preconiza evoluții europene fără a se ține seama de determinările din afara continentului duce la trimiterea textului înapoi în timp, lăsându-l fără atributul valabilității de proiect cât de cât actual. „Testamentul” exagerează net rolul Poloniei, văzută drept cheie a devenirii Europei – astăzi, Varșovia n-are nici urmă din relevanța veacului XVIII. „Națiile europene – se spune în preambulul textului – au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere, sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere.” Percepție valabilă atunci și total neconformă cu realitățile de azi. Necesitatea permanentizării „stării de război” pentru „a alege prilejul favorabil de a începe un război, cu acest chip făcându-se o pace care să ajute războiul și războiul să ajute pacea, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei la înflorire” pare un deziderat total în afara stării de fapt a zilelor noastre. Oricât își dezvoltă Rusia capacitățile militare, țelul rămâne mai degrabă consolidarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un „război etern”.
După experiența nefastă din Afganistan, Moscova nu mai cutează decât intervenții în zonele cu populație rusă „primejduită”. Paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război și de oameni învățați în vreme de pace” – caducitate evidentă după al II-lea Război Mondial. Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” – o fi fost, cândva, posibil și necesar, acum, e țintă falsă. Paragraful VI: „A însoți principii rosienești cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea! IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeași remarcă.
Ultimele capitole se referă la obligativitatea alianței cu Franța și Austria, pentru „a împărți cu ele imperiul lumii”. Care Austrie, ce Franță? Un singur paragraf, cel numerotat cu VIII își păstrează oarecare relevanță în contemporaneitate, dar n-ar cum furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice și către sud, pe marginea Mării Negre”. Poate, cu o corectură: către est, spre hotarele Uniunii Europene (Transnistria, Moldova). Între dorință și realitate căscându-se, de mult, un hău de netrecut. Așa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează și acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s țelurile și, mai ales, mijloacele. Ce-a fost, a fost. Ce va fi, rămâne de văzut. Dar nu în arhive!