Legislațiile altor state acordă o mare atenție populației canine, soluțiile de eliminare ale patrupezilor fiind individuale și nu colective, notează judecătorii Curții Constituționale (CC) în motivarea deciziei lor din 11 ianuarie 2012 privind neconstituționalitatea Legii câinilor fără stăpân.
Curtea Constituțională mai spune că soluția eutanasierii câinilor fără stăpân trebuie să fie aplicată doar în ultimă instanță, respectiv numai atunci când toate celelalte soluții au fost aplicate corespunzător de către autoritățile locale, dar nu și-au atins scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen.
Decizia Curții privind neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân a fost publicată în Monitorul Oficial (MO) din 23 ianuarie.
Obiectul controlului de constituționalitate îl constituia dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân. În realitate, se constată că, potrivit sesizării de neconstituționalitate, constituie obiect al controlului de constituționalitate dispozițiile art.I pct.5 [referitor la art.4 alin.(1)], pct.6 [referitor la art.5 alin.(1) și (2)], pct.8, pct.9 [referitor la art.8 alin.(3) lit.a)-d)], pct.14 [referitor la art.131 și 134], pct.15 [referitor la art.14 alin.(1) lit.b)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, precum și a legii în ansamblul său.
Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: – Art.I pct.5 referitor la art.4 alin.(1): „Câinii fără stăpân sunt adăpostiți în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, unde vor fi cazați o perioadă de 30 de zile, cu excepția celor care sunt revendicați. Populația trebuie
informată în mod regulat despre existența adăpostului, programul de vizitare și posibilitatea adopției”; – Art.I pct.6 referitor la art.5 alin.(1) și (2): „(1) După examinarea de către medicul veterinar de liberă practică, organizat în condițiile legii, câinii fără stăpân care sunt bolnavi grav, incurabili, irecuperabili, câinii agresivi, astfel cum sunt definiți la art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60/2003, câinii periculoși, câinii de luptă și atac, astfel cum sunt definiți la art. 1 lit. a) și b) din aceeași ordonanță de urgență, lăsați în libertate, abandonați sau cărora nu le poate fi identificat aparținătorul, se eutanasiază în termen de 3 zile lucrătoare, cu respectarea prevederilor legislației sanitar-veterinare în vigoare. (2) Eutanasia este un act medical de sacrificare prin procedee rapide și
nedureroase a câinilor prevăzuți la alin. (1) ori care nu au fost revendicați sau adoptați în condițiile și în termenele stabilite prin prezenta ordonanță de urgență”; – Art.I pct.8: „(1) În situația în care, după expirarea termenului de cazare prevăzut la art. 4, câinii nu au fost revendicați sau adoptați conform prevederilor anexelor nr. 4 și 5, aceștia pot fi păstrați în adăposturi, returnați în teritoriu, eutanasiați sau o combinație a acestora, conform hotărârii consiliilor locale, respectiv a Consiliului General al Municipiului București, după consultarea populației din raza unității administrativ-teritoriale respective.
(2) În perioada de cazare a câinilor în adăposturi se rezolvă cu prioritate cererile de revendicare a acestora. (3) Câinii nerevendicați în termen de 7 zile pot fi adoptați de persoane fizice și persoane juridice, precum și de către centrele de adopție special amenajate și organizate în acest scop, aparținând organizațiilor și fundațiilor pentru protecția animalelor, cu respectarea prevederilor art. 8 alin. (3). (4) Câinii cu vârsta de până la 5 luni vor rămâne în adăposturi până la revendicare/adopție, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 12 luni.”; – Art.I pct.9 referitor la art.8 alin.(3) lit.a)-d): „(3) Adopția câinilor din adăposturi se face cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: a) prezentarea de către adoptator a dovezii spațiului din care să rezulte condițiile corespunzătoare de creștere și adăpostire a câinilor; b) prezentarea de către adoptator a dovezii resurselor materiale pentru creșterea
și întreținerea câinilor; c) prezentarea de către adoptator a acordului asociațiilor de proprietari sau, după caz, a vecinilor, în cazul adoptării a mai mult de 2 câini; d) achitarea taxei prevăzute la alin.(2) […]”; – Art.I pct.14 referitor la art.131: „Sunt interzise creșterea și adăpostirea câinilor pe domeniul public, în locuri publice sau în spațiile adiacente acestora, în afara proprietății stăpânului sau a deținătorului acestuia”; – Art.I pct.14 referitor la art.134: „Este obligatorie sterilizarea câinilor cu sau fără stăpân aparținând rasei comune, metișii acestora, excepție făcând exemplarele cu regim special prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanței de urgență”; – Art.I pct.15 referitor la art.14 alin.(1) lit.b): (1) Constituie contravenții următoarele fapte și se sancționează după cum urmează: […] b) nerespectarea dispozițiilor prevăzute la art.1, 3, art.4 alin.(1)-(3), art.6 alin.(1), art.7 alin.(2) și (3), art.8 alin.(1) și (4), art.133, 134, 136, 137 și 138, precum și a condițiilor prevăzute în declarația-angajament, cu excepția abandonului, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei […]”.
Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art.1 alin.(1), (3) și (5) privind caracterul unitar al statului, demnitatea umană și, respectiv, principiul respectării Constituției și a supremației sale, ale art.11 alin.(1) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art.15 alin.(1) privind universalitatea drepturilor și libertăților, precum și a obligațiilor prevăzute prin lege, ale art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi, ale art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art.26 privind viața intimă, familială și privată, ale art.35 alin.(1) privind dreptul la mediu sănătos, ale art.44 privind dreptul de proprietate privată, ale art.51 privind dreptul de petiționare, ale art.53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi
sau al unor libertăți, ale art.61 alin.(2) privind rolul și structura Parlamentului, ale art.115 alin.(4) privind delegarea legislativă, ale art.136 alin.(5) privind inviolabilitatea proprietății private, ale art.148 alin.(2) privind aplicarea cu prioritate a actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene.
Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate și prevederile art.13 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr.83 din 30 martie 2010, dispoziții care fac referire la faptul că Uniunea și statele membre trebuie să țină seama de „cerințele bunăstării animalelor ca ființe sensibile” la elaborarea și punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieței interne, cercetării și dezvoltării tehnologice și al spațiului; ale Convenției europene pentru protecția animalelor de companie, ratificată de România, prin Legea
nr.60/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.400 din 5 mai 2004, precum și ale Declarației Universale a Drepturilor Animalelor, adoptată de Societatea Internațională pentru Drepturile Animalelor & Societățile Naționale Afiliate la Londra în septembrie 1977 și prezentată în mod public la Paris în anul 1978.
Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională s-a pronunțat, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinsecă a legii supuse controlului.
Totuși, înainte de a proceda la analiza obiecției de neconstituționalitate, Curtea a constatat că sesizarea formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art.146 lit.a) din Constituție sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultă din listele anexate sesizării de neconstituționalitate, a fost semnată de un număr de 126 de deputați (71 din Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat și 55 din Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal).
În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă, Curtea reține următoarele: Prin Decizia 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României 358 din 28 mai 2009, Decizia 413 din 14 aprilie 2010, publicată în MO 291 din 4 mai 2010, sau Decizia 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în MO 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului.
Aceste criterii esențiale cumulative sunt: a) existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; b) existența unei configurații deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
Din analiza comparată a documentelor privind inițierea și desfășurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, și a celei adoptate de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că modificările operate de către Camera Deputaților față de forma legii adoptate de Senat nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conținut juridic față de forma legii adoptată de Senat și nicio configurație deosebită, semnificativ diferită față de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.
Astfel, legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislative inițiale, acestuia aducându-i unele corective minore sub aspectul
organizării și funcționării serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân și sub cel al modului de limitare a fenomenului câinilor fără stăpân.
Curtea observă că acceptarea tezei autorilor obiecției de neconstituționalitate ar echivala cu deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate, respectiv a Senatului, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul proiectului sau propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice sau să completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competența sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecție, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituțional și cu acordarea unui rol preponderent Camerei dereflecție în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor.
Într-o atare situație, Camera de reflecție ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-și doar exprima prin vot poziția cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecție, ceea ce este de neconceput.
În consecință, Curtea reține că art.75 alin.(3) din Constituție, atunci când folosește sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de Camera de reflecție să fie dezbătut în Camera decizională, unde să i se și poată aduce modificări și completări. În acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanțial obiectul de reglementare a inițiativei legislative, deci nu-l poate deturna de la finalitatea sa.
În ceea ce privește invocarea art.115 alin.(4) din Constituție, Curtea observă că acest text constituțional nu are incidență în speță, întrucât, în cauza de față, obiectul controlului de constituționalitate îl constituie dispozițiile unei legi de modificare și completare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.155/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.794 din 13 decembrie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.227/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.289 din 29 aprilie 2002.
Prin urmare, nu este supus controlului de constituționalitate actul de bază, cel care este modificat și completat, ci numai actul modificator. În cadrul controlului a priori de constituționalitate, doar în cazul legilor de aprobare a ordonanțelor se poate contesta atât extrinsec, cât și intrinsec soluția
cuprinsă în ordonanța astfel aprobată, întrucât „ordonanțele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art.115 alin.(7) din Constituție, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din rațiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă și elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 23 februarie 2006).
Curtea constată că, în cadrul atribuției Curții Constituționale prevăzute la art.146 lit.a) teza întâi din Constituție, numai pe calea controlului de constituționalitate a legii de aprobare a ordonanței guvernamentale se pot aduce în discuție critici de neconstituționalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a ordonanței, deci numai cu ocazia convertirii acesteia sub aspect formal în lege; acest lucru înseamnă că, în cadrul controlului de constituționalitate a priori a legii care modifică sau completează o ordonanță, nu se pot formula critici de neconstituționalitate extrinsecă ce vizează
modul de adoptare a ordonanței.
De asemenea, Curtea reține că adoptarea ordonanțelor de urgență nu este condiționată de existența unei legi de abilitare, cerință prevăzută de Constituție numai în privința ordonanțelor simple; astfel, legiuitorul delegat este competent să adopte ordonanțe de urgență cu întrunirea condițiilor prevăzute de art.115 alin.(4) din Constituție (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia 1317 din 14 octombrie 2010, publicată în MO 786 din 24 noiembrie 2010).
În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea observă următoarele: 1. Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia prin adoptarea prezentei legi s-ar ajunge la existența unui paralelism legislativ, în sensul că au fost adoptate mai multe acte normative pentru reglementarea aspectelor referitoare la populația canină, respectiv Legea nr.205/2004 privind protecția animalelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.531 din 14 iunie 2004, și Ordonanța de urgență a Guvernului 155/2001, aprobată prin Legea 227/2002, astfel cum este modificată și completată prin legea criticată în cauza de față.
În realitate, se constată că, potrivit art.1 alin.(2) din Legea 205/2004, „gestionarea populației canine fără stăpân de pe teritoriul României se reglementează prin lege specială”, ceea ce înseamnă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.155/2001, aprobată prin Legea 227/2002, astfel cum este modificată și completată prin legea criticată în cauza de față, este o reglementare specială față de cea generală, comună în materie, reprezentată de Legea 205/2004. Aceasta din urmă își va găsi aplicarea numai în măsura în care legea specială nu conține dispoziții specifice derogatorii.
Curtea mai reține că și Ordonanța de urgență a Guvernului 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.311 din 10 mai 2002, reglementează, de asemenea, măsuri cu privire la populația canină, fiind o lege specială în privința regimului de deținere a acestora în raport cu cel aplicabil celorlalte animale (a se vedea, în acest sens, art.3 și urm. din Legea nr.205/2004). Având în vedere obiectul de reglementare al Ordonanței de urgență a Guvernului 155/2001 și al Ordonanței de urgență a Guvernului 55/2002, legiuitorul, prin legea criticată, trebuia să pună de acord și dispozițiile art.11 din Ordonanța de urgență a Guvernului 55/2002, constatate ca fiind neconstituționale prin Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în MO 584 din 17 august 2010, cu dispozițiile Constituției.
În privința eutanasierii câinilor agresivi și periculoși fără stăpân în condițiile art.I pct.6 din legea criticată, Curtea constată că o asemenea măsură este necesară, întrucât aceștia se află într-o situație de fapt diferită față de celelalte rase de câini, fapt ce a și determinat adoptarea, de altfel, a unei reglementări speciale în privința regimului lor de deținere, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr.55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi.
Susținerea autorilor obiecției de neconstituționalitate potrivit căreia termenul de trei zile lucrătoare în care câinii agresivi și periculoși fără stăpân se eutanasiază ar fi prea scurt, întrucât stăpânul câinelui pierdut nu ar avea suficient timp să îl găsească, este neîntemeiată.
Potrivit art.4 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului 55/2002, fiecare câine periculos are un număr de identificare, aplicat prin tatuare sau microcip și este înregistrat la Asociația Chinologică Română sau poliție, iar cel agresiv este înregistrat la Asociația Chinologică Română. Mai mult, art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.135 prevede înființarea Registrului de evidență a câinilor cu stăpân, gestionat de către Colegiul Medicilor Veterinari. În acest registru vor fi înregistrați toți câinii cu stăpân, vor fi implantate microcip-uri de identificare a câinilor, astfel încât în cazul pierderii câinelui agresiv stăpânul acestuia poate fi ușor identificat.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate ce vizează îndrituirea autorităților publice de a lua măsuri de eutanasiere a câinilor fără stăpân, Curtea
observă că textul art.I pct.8 din lege nu îndeplinește cerințele de previzibilitate impuse de art.1 alin.(5) din Constituție.
Curtea reține că textul art.I pct.8 din lege stabilește soluțiile preconizate cu privire la obligația autorităților publice de a gestiona problema câinilor fără stăpân fără a ține seama de o ordine în care trebuie aplicate, astfel încât autoritățile publice chemate să aplice legea criticată vor fi puse în situația de a alege aleatoriu una sau mai multe dintre acestea.
Or, soluțiile preconizate de un act normativ nu pot fi aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiții, modalități și criterii clare și obiective de aplicare. Astfel, raportat la legea criticată, Curtea observă că legiuitorul trebuie să stabilească o ordine de prioritate cu privire la aceste soluții, iar soluția eutanasierii câinilor fără stăpân să fie aplicată doar în ultimă instanță, respectiv numai atunci când toate celelalte soluții au fost aplicate corespunzător de către autoritățile locale, dar nu și-au atins scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen (cu privire la importanța prevederii ordinii de aplicare a unor măsuri legislative, a se vedea Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011, publicată în MO 482 din 7 iulie 2011).
Curtea reține că adoptarea măsurilor concrete care să țină sub control fenomenul câinilor fără stăpân ține de marja de apreciere a statului, astfel încât legiuitorul este cel chemat să stabilească condițiile normative concrete în care fenomenul câinilor fără stăpân trebuie gestionat. În acest sens legiuitorul este obligat, ca și cerință constituțională, să implice și să responsabilizeze autoritățile publice locale, inclusiv prin sancțiuni de natură contravențională sau penală, pentru a se evita recurgerea la măsura eutanasierii.
Totodată, Curtea mai observă că, prin Hotărârea din 26 iulie 2011, pronunțată în cauza Georgel și Georgeta Stoicescu împotriva României, par.58, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că gestionarea acestei problematici – a câinilor fără stăpân – nu ține numai de autoritățile publice centrale sau locale, ci și de societatea civilă, ceea ce în sistemul normativ intern echivalează cu obligarea asociațiilor ce au ca obiect de activitate protecția animalelor să contribuie în mod efectiv, inclusiv material, și nu numai declarativ, la aplicarea soluțiilor prin care se urmărește gestionarea acestui fenomen. Astfel, se evită măsura eutanasierii câinilor fără stăpân.
Curtea constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat.
Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă prevezibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010 și Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în MO 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni împotriva Franței, par.29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, par.40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în cauza Rotaru împotriva României, par.55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, par.59).
Or, textul art.I pct.8 din lege, așa cum s-a arătat, este neclar și imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție.
De asemenea, Curtea observă că prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, legiuitorul a adus atingere în final demnității umane, valoare supremă prevăzută la art.1 alin.(3) din Constituție. Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relațiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obligația oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în MO 104 din 12 februarie 2007), precum și relația omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privința animalelor, responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste ființe într-un mod de natură a ilustra nivelul de civilizație atins.
Așadar, Curtea nu constată neconstituționalitatea vreuneia dintre soluțiile prevăzute prin legea criticată în privința gestionării fenomenului câinilor fără stăpân, ci sancționează doar lipsa de previzibilitate a legii determinată de inexistența unei ordini de aplicare a acestora – ordine care, în mod esențial, ar trebui să consacre soluția eutanasierii numai în ultimă instanță – și a unor proceduri clare și precise de care autoritățile publice să fie ținute în aplicarea soluțiilor preconizate.
În privința susținerii autorilor obiecției de neconstituționalitate potrivit căreia „proprietarii câinilor fără stăpân sunt discriminați în raport cu proprietarii altor specii de animale fără stăpân”, întrucât aceste din urmă animale nu pot fi eutanasiate, Curtea constată că aceasta este lipsită de sens, întrucât, din moment ce animalele sunt fără stăpâni, acestea nu au nici „proprietari”.
Referitor la condițiile pe care adoptatorul trebuie să le întrunească în vederea adopției unui câine fără stăpân [art.I pct.9 din legea criticată referitor la art.8 alin.(3)], se constată că legiuitorul este singurul competent să stabilească astfel de condiții în virtutea art.61 alin.(1) din Constituție. Autorii obiecției critică faptul că în cazul persoanelor care adoptă mai mult de doi câini trebuie să existe acordul asociațiilor de proprietari sau al vecinilor, după caz, fără a lua în considerare disconfortul sau amenințarea pe care le-ar putea produce o populație canină numeroasă la adresa dreptului la viață privată a vecinilor persoanei care adoptă câini. Or, dreptul legal al unei persoane de a adopta câini nu poate aduce atingere dreptului constituțional la viață privată al celorlalte persoane. De asemenea, cu privire la obligația de a face dovada spațiului de locuit și de a plăti o taxă expres reglementată, se constată că aceste
măsuri, pe de o parte, asigură autoritatea statală că acești câini adoptați nu vor fi din nou returnați de către adoptator pe domeniul public, iar, pe de altă parte, cointeresează adoptatorul la asigurarea sănătății câinelui prin plata taxelor reprezentând cheltuielile medicale și de întreținere ale acestuia pe care autoritatea de stat le-a efectuat.
Prin urmare, nu se poate susține că aceste condiții stabilite prin legea criticată încalcă viața familială sau privată a adoptatorului; statul recunoaște dreptul legal al persoanei de a adopta câini, dar cu respectarea unor standarde legale care să nu stânjenească ceilalți cetățeni sau chiar să zădărnicească politica statului în privința gestionării câinilor fără stăpân.
Cu referire la interdicția de a crește și adăposti câini în spațiile adiacente domeniului sau locurilor publice în condițiile art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.131, Curtea observă că o atare reglementare vizează situația condominiumurilor reglementate de art.2 lit.i) din Legea locuinței 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 31 decembrie 1997. Terenul adiacent construcției nu poate constitui loc de creștere și adăpostire al câinilor, întrucât nu este un loc propice acestei activități, afectând dreptul la viața de familie și privată a terțelor persoane. Astfel cum s-a arătat mai sus, un drept legal nu poate aduce atingere unui drept constituțional garantat.
În privința art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.134, Curtea constată că acest text de lege vizează numai ipoteza câinilor fără stăpân și a celor cu stăpân care nu sunt permanent sub supravegherea acestuia și care astfel se găsesc pe domeniul public, în locuri publice sau în spațiile adiacente acestora. În consecință, nu se poate susține că prevederile art.I pct.14 [referitor la art.135] și pct.15 [referitor la art.14 alin.(1) lit.b)] din legea criticată ar aduce atingere dreptului de proprietate al stăpânului câinelui.
De asemenea, Curtea observă că prevederile Convenției Europene pentru protecția animalelor de companie la art.12 reglementează reducerea numărului de animale fără stăpân, prevăzând, în mod expres, că, „atunci când o parte estimează că numărul de animale fără stăpân constituie pentru ea o problemă, ea trebuie să ia măsurile legislative și/sau administrative necesare pentru reducerea numărului acestora prin metode care nu cauzează dureri, suferințe sau temeri evitabile. a) Astfel de măsuri trebuie să îndeplinească următoarele condiții: (i) în cazul în care astfel de animale trebuie să fie capturate, aceasta trebuie să se facă astfel încât să producă minimum de suferințe fizice și psihice animalelor, în funcție de natura animalului; (ii) în cazul în care animalele capturate sunt adăpostite sau sacrificate, aceasta trebuie să se facă în conformitate cu principiile prezentei convenții”.
Totodată, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.13 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, întrucât acestea vizează un alt obiect de reglementare, și anume ca la elaborarea și punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieței interne, cercetării și dezvoltării tehnologice și al spațiului să se țină seama de „cerințele bunăstării animalelor ca ființe sensibile”.
Declarația Universală a Drepturilor Animalelor, adoptată de Societatea Internațională pentru Drepturile Animalelor & Societățile Naționale Afiliate la Londra în septembrie 1977 și prezentată la Paris în anul 1978, nu are incidență în cadrul controlului de constituționalitate, nefiind un tratat internațional în sensul art.11 din Constituție.
Totodată, Curtea reține că și legislațiile altor state acordă o mare atenție populației canine, soluțiile de eliminare acestora fiind individuale, și nu colective [a se vedea Dogs Act (1906) sau Environmental Protection Act (1990) din Regatul Unit sau legea portugheză din 1995 de protecție a animalelor].
Curtea constată că nu există nicio neconcordanță între legea criticată și Codul de deontologie medicală veterinară, adoptat de Colegiului Medicilor Veterinari, și publicat în MO 147 din 1 martie 2011, întrucât codul se aplică în condițiile legii. Modificarea legii are drept efect modificarea implicită a codului menționat.
În fine, în ceea ce privește eliminarea în Camera decizională a unor prevederi cuprinse în propunerea legislativă inițială, Curtea observă că instanța constituțională nu poate să analizeze decât legea astfel cum a fost adoptată, neputând aprecia cu privire la dispozițiile care nu se regăsesc în textul legii. În același sens, Curtea, prin Decizia 42 din 8 iulie 1993, publicată în MO 175 din 23 iulie 1993, a arătat că „nu este competentă să verifice constituționalitatea textelor din proiectele de legi, propunerile legislative și amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta”.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) și al art.147 alin.(4) din Constituție, precum și al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) și al art.18 alin.(2) din Legea 47/1992, cu majoritate de voturi în privința art.I pct.8 din lege,
Curtea Constituțională a admis, în parte, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art.I pct.8 din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, astfel cum a fost aprobată prin Legea 227/2002, sunt neconstituționale.
Decizia este definitivă și general obligatorie.
