Curtea Constituțională arată, în decizia privind Legea educației, că, dacă la prima vedere, posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiții, oportunitatea și conținutul inițiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusiva a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut.
„Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, respectiv prin Decizia 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 40 din 19 ianuarie 2010, «la aceasta modalitate simplificată de legiferare (prin asumarea răspunderii de către Executiv -n.r.) trebuie să se ajungă în extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obișnuită sau în procedura de urgență nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgență»”, se arată în decizia, luată cu majoritate de voturi, a Curții privind conflictul juridic de natură constituțională dintre Parlament și Executiv, publicată vineri.
Prin aceeași decizie, Curtea a mai statuat că “angajarea raspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmărește ca acesta să fie adoptat în condiții de maximă celeritate, conținutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanță, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. […] Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiții, oportunitatea și conținutul inițiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusiva a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, și nu Curții Constituționale ca garant al supremației Legii fundamentale.”
Pornind de la aceste considerente de principiu desprinse din jurisprudența sa, care circumscriu în mod categoric condițiile în care Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, și văzând dispozițiile art.1 alin.(4), art.61 alin.(1), art.102 alin.(1) și art.114 alin.(1) din Constituție, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educației naționale, aflat în dezbatere parlamentară, respectiv la Senat, în calitate de Cameră decizională, nu își găsește nici o motivare.
Astfel, nu subzistă condiția urgenței care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul școlar 2011-2012, iar, unele dintre acestea, chiar cu anul școlar 2012-2013 [potrivit art.361 alin.(3) din proiect].
Sub acest aspect, nu poate fi reținut argumentul exprimat în punctul de vedere al Guvernului în sensul că „proiectul a înregistrat un veritabil blocaj în condițiile în care sesizarea Senatului cu proiectul de lege a avut loc la data de 21 mai 2010”, și nici încercarea de acreditare a ideii că termenul de legiferare în această Cameră este excesiv. Curtea observă, în acest sens, faptul că art.75 din Constituție nu stabilește nici un termen cu privire la dezbaterea proiectelor de lege în Camera decizională, și nici un criteriu pentru a aprecia cu privire la caracterul rezonabil al termenului în care se finalizează procesul legislativ în această Cameră, tocmai în considerarea caracterului său decizional.
Curtea constată, de asemenea, că, potrivit art.76 alin.(3) din Constituție, “La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere”. Or, din actele depuse la dosar nu a fost identificat nici un demers al Guvernului, adresat Senatului, pentru dezbaterea proiectului de lege în procedură de urgență. Prin urmare, afirmația Guvernului în sensul că această dezbatere a fost tergiversată, nu se susține.
Din examinarea documentelor depuse la dosar de reprezentantul Senatului, respectiv un act centralizator cu privire la „participanții la dezbaterile proiectului de lege – Legea educației naționale L344/2001”, precum și un „Document de lucru la proiectul de lege – Legea educației naționale și învățarea pe tot parcursul vieții”, rezultă, cu evidență, două concluzii: a) la 11 din cele 29 de ședințe de dezbatere a Proiectului de lege la Senat, desfășurate în perioada 1 iunie 2010 – 7 octombrie 2010, a participat ca reprezentant al Guvernului chiar ministrul educației; b) în cadrul Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport, atât proiectul de lege cât și amendamentele propuse au fost supuse dezbaterii, Comisia desfășurând, în acest sens, o activitate corespunzătoare.
Nu există, prin urmare, nici o dovadă a vreunui blocaj sau a unei inactivități parlamentare, cu referire la proiectul de lege în discuție. În plus, la aprecierea termenului de dezbatere a legii la Senat (termen care, așa cum s-a observat, nu este limitat de dispozițiile Legii fundamentale), trebuie avut în vedere că acesta s-a suprapus în mare măsură cu perioada vacanței parlamentare, respectiv în ceea ce privește intervalul 30 iunie – 1 septembrie 2010.
Astfel fiind, angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educației naționale încalcă prevederile art.114 din Constituție, în sensul jurisprudenței Curții Constituționale. Și în această cauză, ca și în cea deferită Curții și soluționată prin Decizia nr.1557/2009, ocolirea procedurii de examinare si dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât si în plenul fiecarei Camere a Parlamentului, potrivit competentelor stabilite de art. 75 din Constituție, și recurgerea la angajarea raspunderii asupra unui proiect de lege nu-și gasesc o motivare nici în fapt, nici în drept.
Întărind cele reținute în decizia anterior menționată, Curtea observă și reține că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreționar, oricând și în orice condiții, ar echivala cu transformarea acestei autorități în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce privește atribuția de legiferare. Or, o astfel de interpretare dată dispozițiilor art.114 din Legea fundamentală este în totală contradicție cu cele statuate de Curtea Constituțională în jurisprudența citată, și, prin urmare, în contradicție cu prevederile art.147 alin.(4) din Constituție, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, și încalcă în mod flagrant dispozițiile art.1 alin.(4) și art.61 alin.(1) din Constituție.
Din această perspectivă, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educației naționale, în condițiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, a declanșat un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competențe, cu nerespectarea cadrului constituțional care o circumstanțiază, s-a încălcat competența Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.
Legitimarea unui astfel de act, cu argumentul că art.114 din Constituție nu face nici o distincție cu privire la posibilitatea Guvernului de a-și angaja răspunderea, argument fundamentat pe ideea că tot ce nu este interzis este permis, ar putea conduce, în final, la crearea unui blocaj instituțional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-și exercita rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare.
Curtea subliniază în acest context importanța, pentru buna funcționare a statului de drept, a colaborării dintre puterilor statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituțională, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Astfel, în situația în care Parlamentul este sesizat cu un proiect de lege deosebit de complex, apreciat însă de Guvern ca fiind vital pentru programul său de guvernare, ceea ce presupune și o anumită urgență, și față de faptul că textul constituțional de referință, respectiv art.75 din Constituție, nu prevede nici un termen în care Camera decizională trebuie să se pronunțe asupra proiectului de lege adoptat de prima Camera sesizată, buna desfășurare a procesului de legiferare și atingerea finalității sale, respectiv realizarea actului de guvernare în conformitate cu voința poporului, exercitată prin reprezentanții săi, care constituie Parlamentul, este condiționată și de colaborarea dintre Guvern și Parlament.
Sub aspectul părților implicate în conflict, Curtea constată că acestea sunt Guvernul și Parlamentul, iar nu Guvernul și Senatul, chiar dacă sesizarea președintelui Senatului nu a fost însușită și de președintele Camerei Deputaților, deoarece, din perspectiva procesului legislativ, această distincție nu prezintă relevanță. Legea reprezintă actul juridic al Parlamentului, procesul de adoptare al acesteia vizând nu numai adoptarea în una dintre Camere, ci parcurgerea întregii proceduri parlamentare.
Cu privire la solicitarea autorului sesizării, în sensul că instanța de contencios constituțional să oblige Guvernul să renunțe la procedura angajării răspunderii, Curtea constată că această cerere excedează competenței sale, soluția aparținând în exclusivitate autorităților publice aflate în conflict.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispozițiile art.146 lit.e) din Constituție, precum și prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), art.34 și art.35 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
