Curtea Constituțională susține că OUG 136/2008 privind amânarea creșterii salariilor profesorilor afectează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, se arată în motivarea deciziei Curții din 12 noiembrie. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008, publicată în Monitorul Oficial din 31 octombrie.
Adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgență 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament. Așa fiind, în condițiile în care, legiuitorul primar a stabilit, deja, prin Legea 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ condițiile și criteriile de acordare a acestor creșteri salariale, Guvernul, prin intervenția sa ulterioară, intră în conflict cu prevederile art.61 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman și unica autoritate legiuitoare a țării”.
Curtea constată totodată că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului 136/2008 înfrâng și prevederile art.115 alin.(6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, așa cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art.41 și art.47 alin.(1). Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor.
Avocatul Poporului susținea că dispozițiile acestei ordonanțe înfrâng prevederile constituționale ale art.1 alin.(4) și (5) – Statul român, art.20 alin.(1) – Tratatele internaționale privind drepturile omului, art.41 alin.(4) – Munca și protecția socială a muncii, art.61 alin.(1) – Rolul și structura Parlamentului, art.102 alin.(1) – Rolul și structura Guvernului, art.111 alin.(1) – Informarea Parlamentului și art.115 alin.(6) – Delegarea legislativă, precum și dispoziții din pacte și tratate la care România este parte, precum art.23 alin.(3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 lit.a) din Pactul internațional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974, Partea I pct.4 și Partea II art.4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 1999, art.2 pct.1 și art.11 pct.2 din
Convenția nr.95/1949 privind protecția salariului, ratificată prin Decretul nr.284/1973, publicat în Buletinul Oficial nr.81 din 6 iunie 1973, Convenția nr.100/1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală, ratificată prin Decretul nr.213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr.4 din 18 ianuarie 1958 și art.2 pct.1 din Convenția nr.131/1970 privind Fixarea salariilor minime, în special în ce privește țările în curs de dezvoltare, ratificată prin Decretul nr.83/1975, publicat în Buletinul Oficial nr.86 din 2 august 1975.
Analizând sesizarea, Curtea Constituțională urmează să admită excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului, în sensul și pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, Curtea observă că art.1 alin (4) din Constituție a instituit principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, ceea ce presupune, pe de o parte, că nici una dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte.
Curtea reține că relația dintre puterea Legislativă și cea Executivă, se exprimă prin competența conferită Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență în condițiile stabilite de art.115 alin.(4) din Constituție. Astfel, ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.
Întrucât ordonanța de urgență dedusă controlului nu satisface exigențele constituționale ale art.61 alin.(1) și art.115 alin.(6), Curtea constată că aceasta este viciată de neconstituționalitate, ma spune CC.
Având în vedere argumentele expuse, Curtea reține că nerespectarea acestor norme constituționale, atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art.1 alin.(5), potrivit cărora „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
În fine, Curtea constată că, neconstituționalitatea reținută în condițiile arătate mai sus lovește actul normativ în ansamblul său, astfel că abrogarea dispozițiilor art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului 136/2008 prin cele ale art.III din Ordonanța de urgență 151/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, ulterior sesizării instanței constituționale, nu mai are nici o relevanță pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Astfel, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008 sunt neconstituționale.
