Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, în urma deliberărilor, a constatat că atât Legea pentru modificarea și completarea Legii 53/2003 – Codul Muncii, în ansamblul său, cât și dispozițiile criticate în sesizare sunt constituționale, se arată într-un comunicat de miercuri al Curții.
În ședința din data de 23 martie 2011, Curtea Constituțională (CC), învestită în temeiul art.146 lit. a) din Constituția României, a soluționat sesizarea referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.53/2003 – Codul Muncii, formulată de un număr de 112 deputați aparținând Grupurilor parlamentare ale PNL și PSD.
În urma deliberărilor, Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, a constatat că atât Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.53/2003 – Codul Muncii, în ansamblul său, cât și dispozițiile criticate în sesizare sunt constituționale, stabilind în ceea ce privește aspectele de neconstituționalitate extrinsecă invocate, între altele, că procedura de vot a moțiunii de cenzură a respectat condițiile constituționale și cele prevăzute în Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului; angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.114 din Constituție; au fost îndeplinite condițiile privind solicitarea avizului Consiliului Economic și Social; competența de control a Curții nu poate fi extinsă asupra legalității hotărârilor Birourilor Permanente ale Camerelor Parlamentului, vizând accesul public la ședințele Camerelor reunite.
În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea a reținut: dispozițiile art.I pct.2 din legea examinată, privind modificarea art.16 alin.(1) din Codul Muncii, prin care se instituie obligația încheierii contractului individual de muncă în formă scrisă ca o cerință ad validitatem constituie o măsură de protecție atât a angajatorului, cât și a salariatului în cadrul raporturilor de muncă, întrucât le asigură cunoașterea și posibilitatea de a face dovada drepturilor și obligațiilor decurgând din contract; dispozițiile art.I pct.9 din lege, referitoare la mărirea perioadei de probă, îi oferă angajatorului posibilitatea de a evalua în mod obiectiv prestația profesională a angajatului; posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă, în conformitate cu dispozițiile art.I pct.25 din legea criticată, nu reprezintă o măsură discreționară, întrucât ea poate fi supusă controlului instanțelor de judecată. Pe de altă parte, în acest mod se evită situații în care angajatorul – obligat să-și reducă activitatea – s-ar vedea silit să plătească salarii pentru o muncă neprestată sau să recurgă la disponibilizări; dispozițiile art.I pct.66 din lege, prin care se modifică art.129 din Codul Muncii, în sensul că sindicatul reprezentativ sau reprezentantul salariaților, după caz, este doar consultat, fără drept de veto, în privința elaborării normelor de muncă reprezintă o expresie a marjei de apreciere a legiuitorului și nu contravin prevederilor constituționale; mărirea duratei perioadei de preaviz, potrivit dispozițiilor art.I pct.40 din lege, nu poate fi cenzurată de Curte în cadrul controlului exercitat, întrucât aceasta – nefiind prevăzută de nicio normă constituțională – reprezintă un atribut al legiuitorului; prevederile art.I pct.37 din lege, referitoare la neaplicarea dispozițiilor din Codul Muncii privind concedierile colective în cazul salariaților din instituțiile și autoritățile publice, nu creează o discriminare a acestora în raport cu ceilalți salariați, deoarece – potrivit jurisprudenței constante a Curții – în situații diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat; dispozițiile art.I pct.52 din lege, privitoare la salariul minim garantat în cazul unui salariat temporar, nu creează o discriminare a acestuia în raport cu salariatul care prestează o muncă echivalentă, ci îi garantează celui dintâi aceleași condiții de bază de angajare; criticile vizând tratamentul discriminator al reprezentanților salariaților sub aspectul condițiilor de concediere, prevăzute de dispozițiile art.I pct.78 din lege, țin de un mod de interpretare a legii și nu contravin prevederilor constituționale; rolul Consiliului Economic și Social, astfel cum este reglementat de art.I pct.75 din lege, nu este restrâns, ci pune accent pe subiecții participanți la dialogul social, în conformitate cu prevederile constituționale; art.II din lege, referitor la durata de valabilitate a contractelor colective de muncă și a altor acte adiționale încheiate de la intrarea în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2011, nu instituie o limitare a dreptului la negocieri colective, ci impune anumite măsuri tranzitorii, în vederea reglementării și punerii în aplicare a unei proceduri unitare în materie, arată comunicatul citat.
Întreaga argumentație reținută în motivarea soluției va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, pentru a proceda la promulgarea legii, conform art.77 alin.(3) din Legea fundamentală.
