Trecuseră 18 ani din momentul capturării primului steag turcesc în asaltul redutei Grivița și pretendentul conservatorilor își cerea vehement „drepturile”! La atâta vreme după ce a intrat în Grivița, Candiano va trebui să înceapă lupta pentru… recucerirea redutei, iar Grigore Ioan, care habar n-avea de subterfugiile, chichițele avocățești și sforăriile politicalelor, să-ncerce să-și recapete steagul ce i l-au luat… gazetele. Maiorul Pruncu (conservator) va declara, în plină ședință a Camerei (1892): ”Cât despre meritele domnului maior Candiano, ele sunt egale cu meritele lui Grigore Ioan, care avea o bortă de gloanțe în pălărie – adică parodia colosală și a lui Candiano, și a lui Grigore Ioan” (aplauze).
Cam același lucru îl va susține și deputatul de tristă amintire A.C. Cuza, în broșura „O pagină din istoria războiului independenței”, unde, sprijinindu-se pe mărturiile unui oarecare locotenent Climoff Teodosie, încearcă să plaseze ca actor principal în scena cuceririi drapelului pe sergentul Grigore a Lucăi. Mai departe, totul se învălmășește: Candiano află că acel Climoff este un escroc notoriu, de șapte ori condamnat pentru înșelătorie, furt și escrocherie. Adversarii lui Candiano descoperă contradicții în mărturiile depuse, imediat după luptă, de Grigore Ioan. Cum se marca un punct, cum urma egalarea. Fiecare parte declara sus și tare că vorbește „în numele adevărului”. Focul polemicii se încinge, periodic, în Cameră, unde deputații uitaseră esențialul – enormele jertfe române de la Grivița (acum, după trecerea atâtor ani, se pare că nu și le mai amintește chiar nimeni!), semnificațiile acelei victorii, resorturile ei adânci – pentru a se cufunda în amănunte și chichițe de genul „unde-i husa drapelului turcesc?”
Propriul demon avocățesc pare să-i fi jucat niscaiva feste lui Candiano, întrucât contrazicerile din depozițiile fostului său subordonat, Grigore Ioan, nu se pot datora decât strădaniilor deputatului de Craiova de a strecura vorbe mari, exagerând circumstanțele unui episod care n-avea nevoie nici de ditirambi, nici de poleire cu eroism de paradă.
Am cercetat cu atenție bibliografia „cazului”, constatând că istorici de prestigiu, contemporani cu evenimentele, începând cu Iorga („Războiul pentru independența României, ed. 1927, pag. 136), continuând cu T.C. Văcărescu, A.P. Alessi, Massimu Popu ș.a. n-au pus nici o clipă la îndoială versiunea Candiano. Dar Alecsandri scrie poezia „Sergentul”, dedicată (atenție!) lui Grigore a Lucăi, cu mult înainte de data redactării memoriului prin care veteranul prahovean își cerea „drepturile”. Deci, se știa (de unde?) că acest Grigore II luase un steag…
Scriu rândurile de față nu întâmplător, ci fiindcă am senzația că am izbutit să dau de capăt acestui celebru caz clasat, abandonat și cufundat în uitare. N-a fost nevoie de investigații istețe gen Sherlock Holmes, nici de punerea la treabă a găselnițelor tehnicii veacului XXI, exemplar slujit de prestația ADN-ului, ci, simplu, de încă un popas la bibliotecă. Evrica! Citind cu atenție memoriile regelui Carol I (vol. XI, pag. 18), am aflat că, de fapt, în acele bătălii n-a fost capturat un steag turcesc, ci… două: „Prințul Carol ordonă să se trimită trofeul la București” (cel de al doilea drapel turcesc). Ce simplu era totul! Și câtă cerneală a curs de pomană, ce de energii s-au irosit în gol, câte destine maculate! Imposibil să nu se fi știut, atunci, despre steagul al doilea – dar nu conta decât compromiterea liberalilor. De acest al doilea drapel n-a mai amintit nimeni, deși parcursese un itinerariu protocolar oarecum similar primului. Ferește-ne, Doamne, de alegeri, că, în fierbințeala electorală, prea se-ntunecă mințile și năboiesc patimile… Și cât mai avem până la alegeri? O iarnă și-o vară…
*
Un caz mai apropiat de zilele noastre, de sensibilitatea, pretențiile și orgoliile noastre devenite peste noapte europene, adică mustind acum de democrație și lucind de adevăr, îl constituie moartea greu explicabilă a poetului Cezar Ivănescu, fostul director al editurii ieșene „Junimea”. Nu mai reiau întreaga poveste, am descris-o amănunțit, la vremea ei, în acest colț de pagină. Nu-i vorba despre altceva decât de un evident malpraxis, adică, potrivit dicționarului, de un „tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relație de afectare a capacității fizice și psihice”. Greu de apreciat decizia finală a Colegiului Medicilor altfel decât o străvezie încercare de mușamalizare a situației, iar strădaniile fiicei poetului (decedat în urma unei simple operații de… hemoroizi externi!) continuă să se consume în gol: memorii peste memorii la toate forurile cu putință, răspunsuri în dodii sau deloc. Drept pentru care, periodic, voi reaminti opiniei publice acest caz considerat rezolvat și, în fapt, nesoluționat până azi.
