Să vezi și să nu crezi!

Cazuri nerezolvate (I)



Din filmele polițiste americane aflăm că există echipe speciale însărcinate cu lămurirea cazurilor nerezolvate. Anchete lăsate în paragină se reiau după decenii și, până la urmă, adevărul iese la lumină. Probabil că s-ar găsi și la noi de lucru unor astfel de arheologi ai penalului – și cât se poate de sigur în epopeea luării primului steag turcesc la 1877, episod mult mediatizat în epocă și, în egală măsură, maculat prin amestecul imoral al politicianismul lipsit de scrupule. S-ar cuveni să nu fie uitate astfel de întâmplări ce demonstrează capacitatea politicului exacerbat de a mânji tot ceea ce atinge, mai ales că, zi de zi, îi constatăm tot mai pernicioasa imixtiune în „cele ce sânt / și-n cele ce mâine vor râde la soare”. N-ar strica să luăm aminte: la 1877, eroul „oficial”, Grigore Ioan, a fost dublat… politic de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostași din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol și mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi și adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru Independență, după cum n-ar avea atâta importanță apartenența eroului la o zonă sau alta a țării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi.
„Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii, a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive și hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi, colonel și general) Candiano-Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi „Conu Leonida față cu reacțiunea” și, mai ales, schița „Boborul”), capul „revoluțiunii” de la Ploiești ar avea, dacă judecăm fără patimă, măcar două justificări capabile să-l scoată de sub acuza de donquijotism. Mai întâi, faptul că militase în numele ideii de republică și, apoi, conjunctura, despre care nimeni nu mai are azi habar: „revoluțiunea” fusese plănuită, a izbucni simultan în mai multe județe. Numai că liberalii radicali din Turnu Severin, Craiova, București etc. au „amânat” acțiunea, Candiano rămânând singur-singurel să lupte cu… dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.
Cariera deputatului și doctorului în drept Candiano-Popescu părea, în 1877, făcută țăndări – moment în care solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredințeze comanda formațiunii care va ataca reduta Grivița. Acum, când avem posibilitatea unei priviri mai limpezi și mai detașate, înclinăm a crede în sinceritatea elanului patriotic, fără a neglija procentul de premeditare disperată în miza pe cartea reabilitării față de tron.
Sub zidurile Griviței muriseră câteva mii de oșteni ruși, iar Batalionul 2 de vânători, pe care Candiano l-a condus la atac, a pierdut în sângeroasa zi de 30 august 1877 cinci ofițeri (din nouă) și 112 soldați (din 550). N-ar fi putut fi vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluțiune” ca la Ploiești, ci de o cumplită întâlnire cu moartea. După terminarea ostilităților, Candiano a scris cartea „Războiul neatârnării”, în care, la pag. 24, citim: „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat în batalionul 2 Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaș…” Steagul va fi prezentat prințului Carol și împăratului Alexandru, apoi, dus în triumf la București, închinat în fața statuii lui Mihai Viteazul și, în cele din urmă, depus la Arsenal. De aici încolo, începând un adevărat circ electoral.
Odată cu apropierea alegerilor, contestatarii conservatori afirmă, nu fără a se contrazice și a înșira scorneli cusute cu „rață” albă, că Grivița… ar fi fost goală în momentul intrării trupelor noastre (!!), reduta ar fi luat-o alții, Batalionul 2 de vânători nici n-a luat parte la luptă, Candiano-Popescu nu se afla pe front în ziua atacului – și tot așa mai departe. Cum se vede, nici nu mai contau cei 117 morți! Ce steag, ce eroism, ce curaj ostășesc – pur și simplu l-a găsit într-un șanț Grigore II (a Lucăi). Revin, în tableta viitoare.