Cazul Preda

Dosarele Securității continuă să intereseze, deși ce-a fost de spus s-a cam spus și nu-s de așteptat mari revelații. Iată însă că mai apar cărți ce oferă, în afara porției de bârfă culturală, de probe privind intransigența malefică a „organelor” și lipsa de caracter a delatorilor, argumente pentru redefinirea unor personalități de prim rang ale literelor române. Este ceea ce izbutește Ioana Diaconescu, publicând o selecție din textele interceptărilor, turnătoriilor și sintezelor Securității, urmăritul fiind nimeni altul decât Marin Preda („Marin Preda, un portret în arhivele Securității”, București, 2015).
Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape pe „Moromete”, dar și pentru percepția publică întipărită în memoria unei generații, imaginea prozatorului se modifică în bună măsură și primește nuanțări, unele ajungând până în pragul surprinzătorului. Portretul unui personaj incomod, ciufut, mohorât (eu unul nu l-am văzut niciodată râzând sănătos, cu poftă), cu reacții egoiste imprevizibile, arghirofil, preocupat doar de soarta propriei opere – cum erau tentați să-l considere confrații – capătă corecturi, mai toate în favoarea scriitorului. „Arghirofilul” egoist apare, dimpotrivă, ca egal interesat de veniturile tuturor scriitorilor, pe care se străduiește să le promoveze în mai generoase viziuni legislative, „incomod” era înainte de toate pentru forurile politice, nu se sfia să spună și să asculte bancurile zilei, reacționa cu sensibilitate emoțională la stimulii cei mai diverși, iar promovarea cărții de valoare certă, indiferent din care cercuri scriitoricești provenea, a caracterizat totdeauna conduita directorului Editurii „Cartea românească”.
Preda ni se înfățișează ca având vocația construcției culturale, a amiciției (speculată fără scrupule de turnătorii din preajmă), a temeiniciei într-ale scrisului, înțeles ca destin asumat până la ultima limită a dramaticului. Sigur că simpatia cu care Ioana Diaconescu alcătuiește acest nuanțat portret (prin consistentele comentarii adiacente documentelor reproduse) provine și din revelațiile privind tentativele de represare a unui scriitor autentic, de forță și cutezanță, victimă a unei nesfârșite suspiciuni – într-un fel, întemeiată. În ce privește textele ca atare, mai nimic altfel sau altceva decât ne-au obișnuit culegerile similare, doar nivelul intelectual al scriiturii delațiunilor este evident mai ridicat: turnau la Securitate amici-confrați ai scriitorului și nu oricine intra în casa și-n cercul de prieteni (!) ai lui Marin Preda. O risipă enormă de forțe umane și de mijloace tehnice ale Securității: se asculta continuu, în trei schimburi („noaptea a fost liniște”), filaje, interceptări ale corespondenței, sumedenie de planuri de măsuri, percheziții secrete, sesizări la Consiliul Culturii și CC al PCR – tot tacâmul. Cu ce rezultate? Aici e aici: se pare că avem de a face cu o primă probă de reală înfrângere a Securității! Se întrevedea în cazul Dorin Tudoran, care nu a putut fi „anihilat” în pofida unor stăruitoare eforturi, dar „obiectivul” a trebuit să suporte un lung cortegiu de mizerii și șicanări.
S-a întâmplat, dar nu până la capăt, și-n cazul Preda – și asta datorită coliziunii între sârguința „organelor” și reala intangibilitate pe care și-o dobândise Preda în mentalul nației. Prin operă în primul rând, dar și în general prin rectitudine. Care erau „armele” Securității? Blocarea carierei profesionale, excluderea din aria politicului, interdicția de publicare, neacordarea acceptului pentru ieșirea din țară – numai că, acum, Securitatea putea doar să propună, nu și să dispună. Cu „Moromete” nu le-a mers: scriitorul a publicat tot ce a avut de publicat, cu reeditări și consistente continuări de tiraj, a rămas, până la moarte, directorul celei mai importante edituri de literatură din România, și, chiar nemembru de partid, a fost promovat politic, devenind deputat în Marea Adunare Națională. A călătorit în Apus unde și cum a vrut, împreună cu soția. Când niște vameși zeloși din celălalt capăt al țării i-au găsit ascunși 41 de dolari și l-au coborât din trenul spre Paris (mulți au făcut pușcărie pentru mai puțină valută!), Preda a dat un telefon în urma căruia vameșii i-au înapoiat cu umilință „marea” sumă confiscată și, cu scuzele de rigoare, l-au îmbarcat în următorul tren către Franța. De altfel, unul dintre coloneii ce evaluau rapoartele așază, la un moment dat, o rezoluție interogativă de tipul „mai are rost să-i ascultăm pe Preda și Gafița?” N-avea! Sigur că sentimentul continuei urmăriri, pe care Preda nu se putea să nu-l aibă, i-a umbrit și acrit zilele, dar „Moromete” s-a dovedit până la urmă mai tare, învingând Securitatea… din pix!