Știrea despre procesul și condamnarea lui Munaf a stârnit în presa noastră liberă și independentă numeroase comentarii.
Citindu-le, nu poate să nu-ți sară în ochi constatarea:
Nici un articol nu se referă la dosarul juridic al lui Munaf.
Dacă vreunui redactor i-ar fi trecut prin cap amănuntul de bun simț că Mohammad Munaf a fost judecat și condamnat pe baza unui dosar, ar fi venit în chip automat întrebarea:
De ce fapte concrete a fost acuzată călăuza celor trei jurnaliști?
Din câte se știe, Rechizitoriul în cazul Munaf (la care nici un ziar nu face trimitere) vorbește de o înscenare a răpirii.
Și anume Omar Hayssam i-ar fi cerut lui Munaf ca, o dată ajuns la Bagdad, să caute niște irakieni dispuși să se prefacă a-i răpi pe cei trei plus Munaf (pentru credibilitate), să-i țină în bune condițiuni, să facă o înregistrare pe care s-o transmită Al Jazzeera, urmând ca Omar Hayssam să se ofere a-i răscumpăra, iar ziariștii o dată întorși, gestul să-i aducă iertarea din partea autorităților române în dosarele de corupție.
E vorba, așadar, de o simulare de răpire și nu de o răpire.
Ulterior, în condiții obscure, cei trei plus Munaf au fost duși într-o altă locație unde – spune Rechizitoriul – au fost ținuți ostatici de-adevăratelea.
Pentru ce a fost condamnat la moarte Munaf?
Pentru simularea răpirii? Dacă da, nu numai că sentința e incredibil de aspră, dar partea irakiană nu a ținut cont de nici o normă juridică.
Pentru partea a doua, cea înfățișată în Rechizitoriu drept cea reală?
Imposibil.
În dosarul din România nu există nicio acuzație că, la un moment dat, Munaf ar fi luat pe cont propriu afacerea.
În aceste condiții jurnaliștii noștri ar fi trebuit să abordeze o chestiune mult mai gravă decât închiderea dosarului de terorism al lui Omar.
Și anume.
Potrivit lui Traian Băsescu, dar și liderilor PSD de azi, mai proamericani decât americanii, trupele noastre se află în Irak pentru a clădi democrația de care duceau lipsă supușii lui Saddam. După câțiva ani de jertfe, umane și materiale în numele măritului ideal al democratizării deșertului, procesul și condamnarea lui Munaf la Bagdad n-au nici o legătură măcar cu o unghie din statul de drept. Și nu e normal să te întrebi tu, jurnalist care pretinzi a fi ars până la os pe altarul luptei pentru un stat de drept, dacă prezența românească în Irak are vreo justificare? Să admitem că, generoși cum suntem de la proverb încoace, noi, românii, ne-am arătat dispuși să rupem de la gura școlilor dărăpănate și a spitalelor cu iz de toalete publice orientale, pentru a-i ajuta pe irakieni să aibă un stat de drept măcar de puterea celui de la noi. Văzând însă maniera tribală în care a fost judecat Munaf, și mai ales maniera dubioasă în care ne-au parvenit informații despre asta, n-ar trebui să ne întrebăm oare, de ce am prăpădit banii degeaba?
