Cazul Mario

Poate urmăriți, pe internet, ciclul de filme care reconstituie cazuri celebre instrumentate de Poliția americană. Sunt documentar-artistice: relatarea gazetărească a speței urmează obiectiv firul anchetei, de la comiterea infracțiunii și până la pronunțarea sentinței, fiind susținută și de prestațiile unor actori distribuiți în rolurile principalelor personaje implicate. Chiar săptămâna trecută a fost programat un astfel de episod în care era reconstituit atât momentul tragediei, cât și desfășurarea cercetărilor polițienești. Care, în paranteză fie spus, n-au întâmpinat nici o dificultate în stabilirea autorului cvadruplei crime, marele interes al cazului rămânând să-l constituie deznodământul revoltător din sala Tribunalului.
Pe scurt: un tânăr beat și drogat, noaptea, a ieșit cu mașina de pe carosabil, ucigând patru persoane nevinovate ce sporovăiau dincolo de șanț, în fața porții casei lor. Nimic de comentat și de contestat, totul era cât se poate de limpede și „la vedere”. Condamnarea în sine nu putea fi nicicum pusă la vreo îndoială, în discuție rămânea doar numărul anilor de pușcărie ce-i va primi făptuitorul. Ei bine, deși, beat și drogat, a ucis patru oameni exclusiv din vina lui, n-a primit nici o zi de închisoare! Cum asta? Simplu: era fiul unei familii de multimilionari. Argumentul avocaților: băietanul suferea de sindromul celor nepedepsiți niciodată, al odraslelor care habar n-au de valoarea reală a banului și care consideră că-s inviolabili, totul li se permite și totul le aparține, inclusiv viețile celorlalți. Boală grea, nu-i așa?
Făcând o paralelă cu „speța” Mario Iorgulescu, cel care, beat și drogat, după o noapte de poker, la 3 dimineața a ucis un om zburând cu 240 la oră pe străzile Bucureștilor, nu intenționez în nici un caz să sugerez ideea că inconștientul asasin va fi exonerat de răspunderi de către justiția română. Care, oricum, va trebui să țină seama că Mario nu-i la prima abatere, că a fost implicat într-un dosar penal de sechestrare și loviri (singurul dintre inculpați achitat!) și că a mai distrus mașini scumpe în accidente provocate în străinătate (un Nissan în Elveția, un Ferrari în Italia). Promițând că se va interna la dezalcoolizare, băiatul lui tata a primit cadou altă limuzină, un Aston Martin de 300.000 de euro – cu care avea să ucidă un tânăr nevinovat de 24 de ani.
Are tata bani, doar lucrează în conducerea fotbalului românesc, taman acolo unde se decid acordările de bănoase licențe TV (numai avionul sanitar ce l-a transportat pe Mario la spitalul din străinătate a costat zeci de mii de euro). Deocamdată, pacientul e-n stare gravă, într-un spital ultra-luxos din Milano; înainte de orice se cuvine să-i dorim sănătate. După ce și-o va recăpăta, se va vedea cum funcționează, la noi, relația crimă-pedeapsă în astfel de împrejurări. Cu siguranță, „sindromul” invocat în justiția de peste ocean n-are șanse să fie luat în seamă în Balcani, deși biografiile celor doi asasini (că asta sunt!) au evidente similitudini. Față de tragedia americană, ceea ce lipsește flagrant la noi este o puternică și generală reacție de condamnare publică. În întreaga SUA au avut loc campanii de presă și mari mitinguri de protest, care nu s-au stins decât numai după excepționala revizuire a sentinței! La noi, doar unele voci din presă cutează să atace frontal subiectul, gazetarii cu pricina fiind puși la punct de Gabriela Iorgulescu (mama lui Mario), care consideră semnalările ziariștilor „bârfe de rahat”: „Mă gândesc, dacă tot nu aveți frică de Dumnezeu și tot sunteți vânduți diavolului pentru bani, măcar sunteți foarte bine plătiți pentru asta?” (refren: banii, banii, banii!). Pe undeva, strigătul mamei este de înțeles, fiul ei aflându-se în stare gravă, cumplit coșmar al oricărui părinte. De neînțeles rămâne adevăratul abandon educativ familial, vinovat în bună măsură de cele ce s-au întâmplat. Cu atât mai mult cu cât, absolut incredibil, Gabriela Iorgulescu, universitară, are un master de „psihoterapie cognitivă comportamentală” și este… președinta „Societății Academice de Științe Comportamentale din România.” Se ocupă, deci, de educarea nației, în vreme ce, flagrant, n-a știut să-și educe propriul copil!
Rămâne, totuși, de văzut dacă din responsabilitate nu s-ar cuveni translat și în cârca tatălui, fiindcă dna Gabriela scrie: „Degeaba tu știi ce trebuie să faci, dacă ești sabotat în propria familie.” Adică… da, e complicat. Oricum, încep să privesc cu mai puțină suspiciune prima decizie a tribunalului american: într-adevăr, uneori, mai mare-i vina părinților decât cea a copiilor! Iar culpa nu figurează în nici un Cod Penal!