Promiteam o revenire asupra cărții de reală excepție „Teatru esențial” (Ion Luca). Firește, într-un cotidian n-are cum să-și afle loc recenzia aplicată și detaliată, care nu poate fi decât… kilometrică la o astfel de reușită editorială și, mai ales, în fața unui atât de incitant subiect. O va face, probabil, „Bucovina literară” și, sper, nu numai. În spațiul acestei rubrici putem încerca „o repede ochire” asupra Cazului Ion Luca, pilduitor exemplu al disoluției mai mult decât firești a creației literare sub asuprirea tâmpă a politicului exacerbat. „De unde eram căutatul primei noastre scene, eu dispar de pe scenele teatrelor (…), dispar din conștiința conducătorilor de teatre, dispar din conștiința publicului” – se căina dramaturgul într-un Memoriu din 1964. Și explică, premonitoriu, într-o scrisoare din 1945: „M-am apucat să scriu o piesă proastă. Se cere așa!” Când pornești la drum cu ideea că nu vei izvodi decât un rebut literar, asta-ți iese: un rebut.
Luca a avut neșansa să-și risipească anii maximei potențe scriitoricești taman în vremea când înmugurea și înflorea proletcultismul românesc. A trăit din scrisul său, prețuit și consistent remunerat înainte de 1944. După „eliberare”, dramaturgului cu două doctorate (drept și teologie), cu piese jucate (nu numai) la Naționalul bucureștean și traduse în mai multe limbi, autor de cărți polemice și susținător al unor conferințe de răsunet, fost deputat în primul Parlament de după Marea Unire, i s-a oferit un biet post de „învățător de rusă la clasa a IV-a” în Vatra Dornei. Trebuia, obligatoriu, să încerce cumva reinserția în lumea literelor; mai întâi scriind „ce se cerea”, și apoi apărându-și din toate puterile atât vechile piese, cât și noile creații. N-avea prea mari șanse nici într-un caz, nici în celălalt: mai întâi, de la tematică și până la filosofia din care-și trage sevele, teatrul lui de altă dată n-avea cum să intereseze, nici șanse „să treacă” într-un deșert literar sfarogit de „soarele” Deșliu & comp.
Luca își formulase răspicat crezul în broșura „Bolșevism și creștinism” (1922): „Opus materialismului istoric al școlii bolșeviste, care, urmărind revoluția economică a lumii, crede că va transforma integral viața oamenilor, doctrina creștină susține că nu evoluția economică va putea reforma în bine societate, ci revoluția sufletească” – adică taman zona în care-și propunea să investigheze dramaturgul, sondând subconștientul, inconștientul, fatalitatea, apăsarea destinului, forțele ancestrale ș.a.m.d. Cinstit vorbind, nu era prea mare deosebire, valoric, între piesa lui Luca „Apele-n jug” (sabotorii de la Hidrocentrala Bicaz!) și răspremiatele „Minerii din Maramureș” ori „Lazăr de la Rusca”. Evident, stilistic nu se pot compara, nici ca elocință, prozodie, ținută generală a limbajului. Hiba comună o detaliază referatul secretarului literar de la Naționalul ieșean, I. Sârbu: „Schematismul eroilor și al situațiilor înfățișate. Personajele sunt lipsite de viață și reduse la situația de difuzoare a ideilor autorului…” etc., etc.
Luca scrie memorii și solicită audiențe. După ce i-a acceptat programarea, Baranga l-a ținut o oră la ușă (citea presa) și nu l-a primit: i-a trimis apoi vorba că piesa „Iubire învrăjbită” nu i-a plăcut. Referatele la mai toate piesele ce le propunea conțineau citate din Stalin, Fadeev, din „Pravda” și „Scânteia”; unele sunt surprinzător, favorabile, dar cele mai multe barează sever calea către scenă. Luca își continuă lupta și iată-l într-o dezbatere prezidată de însuși ministrul Culturii, Eduard Mezincescu. Discuțiile, după cum atestă stenograma, au ținut ore în șir (aș vrea să văd, azi, un ministru al Culturii discutând barem o clipită cu un autor!). Proastă piesa („Apele-n jug”), și mai proaste discuțiile: reproșurile ministrului au fost de calibrul „Legătura cu dușmanul de clasă nu se vede, nu se vede ce îi mână pe acei bandiți să acționeze așa și nu se vede nici platforma lor de clasă, nici legătura cu agenții imperialiștilor”. La o altă nesfârșită discuție, de astă dată cu ministrul adjunct Rodan (?), la care a participat și Camil Petrescu, Luca a argumentat precum că nu numai la Bicaz, ci și-n Franța s-a evacuat o provincie întreagă pentru construirea unei hidrocentrale. Răspunsul lui Rodan: „Poate fi o asemănare între cele două fapte? Acolo există un regim criminal burghez, care construiește pentru burghezi. Noi construim aici, dar la noi construiește poporul (…) nu vânzătorii de țară, ca cei din Franța.” I-auzi! Nici să râzi nu-ți vine citind astfel de idioțenii ministeriale! Dramaturgul de la Dorna, care „nu are altă biografie decât propria-i creație”, este, de fapt, un învingător… învins. Explicabile cele petrecute în „obsedantul deceniu”, greu de explicat uitarea ce l-a învăluit acum. Cartea lui Nicolae Cârlan poate oferi șansa unei bine motivate redescoperiri.
N-aș vrea să închei fără o foarte măruntă precizare de ordin biografic: se scrie în câteva locuri despre un colonel de securitate introdus de Primăria Dorna în „spațiul vital” al vilișoarei lui Luca. Am fost de față la instalarea noului locatar: era un biet milițian bine crescut, care-și descălța cizmele la intrare, să nu-l tulbure pe dramaturg („tov-ule, și eu scriu la Circă, da’ n-am nevoie de atâta liniște!”) O fi ajuns colonel? De securitate?