Cazul Becali

Am fost printre cei care l-au sfătuit pe Bergodi să nu părăsească Iașiul, atenționându-l, vizavi de Becali, cu spusele lui Terentiu: „Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ce face el e bine.” Doar un aventurier căruia nu-i pasă de principii și-i capabil de orice înjosire pentru a aduna repede parale grămadă se poate înregimenta alături de Becali. Ori un disperat. N-aș zice că-i cazul lui Stoichiță și, pentru mine, rămâne adevărat mister de ce un om inteligent, care știe să vorbească și cu miez și în fraze cu cap și coadă, și care, pe deasupra, are destulă experiență de viață, plus bani la teșcherea, s-a putut băga cu bună știință într-o aventură cu final mai mult decât previzibil – curând, se va afla și el pe făraș.
Lui Bergodi, așa-i trebuie. De bună credință, italianul a fost sedus nu numaidecât de cifrele contractului (încasa destul și la Iași), cât de posibilitatea accederii în zona marii performanțe. Cum nu te urci într-o mașină cu șofer tembel, tot așa nu intri în combinații de orice fel cu indivizi la care, vorba lui La Bruyère, „aroganța ține loc de măreție, neomenia de fermitate și viclenia, de spirit.” Bergodi a ezitat, a cerut sfaturi (pe care nu le-a urmat), a negociat îndelung un contract-beton în care, spre a-și arăta totala bună credință, n-a prevăzut clauză de reziliere. Ceea ce, în cazul unui patron ca Becali, echivalează cu renunțarea la propriul instinct de conservare. Italianul credea în principii morale, eleganță, cinste, civilitatea, bun simț – calități pe care oierii-oieri le vor fi avut cândva, vezi „Miorița”, numai că din străvechea baladă, Bergodi a reținut doar fatalismul lui „ce-o fi, o să fie”.
Și iată că a fost. Ciobanul care-și lasă stâna pentru a face bișniță cu bilete la Cinema „Patria” se auto-exclude din sistemul de valori tradițional-strămoșești, dând cinstea pe rușinea cea de tot subțirică a nerușinatului. L-o fi indus în eroare, poate, și habotnicia îndărătnică a patronului, ce-l crede pe Dumnezeu cu număr pe spate și-n echipament roș-albastru. Plină istoria omenirii de abuzivi și ignari cu Biblia într-o mână și cu pumnalul în cealaltă! Cum și cu ce obraz să-l laude pe Domnul un individ ce practică mita, înșelătoria, teroarea, hoția la drumul mare? Nu-i asta blasfemie în sine? Două sunt temeiurile pe care încearcă să se sprijine ridicola instituție românească Becali: în ordine, primul ar fi banul și al doilea, Dumnezeirea. Amândouă, utilizate cu intenții evident manipulatorii. Gesturile discreționare cu motivația „eu plătesc, eu hotărăsc!” nu țin seama de evidența că Becali nu numai investește, ci și profită abitir de pe urma brandului „Steaua”.
Toate mișculațiunile lui cu terenuri și toate afacerile cu fabrici de găini nu i-au adus atâtea milioane de euro cât îi procură acum fotbalul. (Și notorietatea construită cu sprijinul televiziunilor avide de rating și insensibile la principii, tot fotbalului i-o datorează.)
Al doilea temei, afișarea credinței în pronia cerească, poate nu-i chiar doar de fațadă. O fi crezând sincer întru Domnul, fiindcă naturile simple tind să se agațe de credință, pe care o așază pe post de șperaclu în depășirea vicisitudinilor de fiecare zi. Nu-i vorba de un misticism luminat, care îngăduie și întrebări existențiale alături de mărturisirea credinței. Fiindcă nu slujirea Domnului îl animă, ci convingerea că Dumnezeu este cel care trebuie să-l slujească. Geaba te închini la icoane și clădești biserici, dacă încalci la tot pasul învățăturile Celui de Sus și trimiți valize cu bani menite să mistifice adevărurile sportului – așa firave, câte au mai rămas.
Desigur, fenomenul Becali s-a lăbărțat peste România și din pricina românilor. Votăm pentru trimiterea unui semi-analfabet să ne reprezinte la Bruxelles, este un candidat prezidențial (!!) care va aduna ceva voturi. Cum e cu putință? Ar trebui să ne dăm palme în oglindă! A trecut vremea lui Petrache Lupu, confratele lui de la stână, am depășit hotarul secolului XXI, am intrat în Europa, avem pretenții de țară civilizată, sau, mă rog, în curs de civilizare, suntem membri NATO și ieșim în față cu… Becali! Vedea-l-aș președinte, c-o merităm! Și dacă tot am apelat, în această tabletă la înțelepciunea veacurilor, închei cu nădejdea împlinirii profeției lui Efrem Syrul: „Gloria celui trufaș repede se preface în rușine”. Repede-repede, dar când? Așteptăm alți 20 de ani?