Cauze diferite, același efect

Dă să se termine turneul de tenis de la Wuhan, cel la sfârșitul căruia era cât pe ce ca Simona Halep să cadă măcar un loc în clasamentul WTA, dacă nu chiar două. Pornită din postura de favorită numărul 2 (ca de obicei, Serena era numărul 1), Halep ne-a produs o nouă dezamăgire, perfect previzibilă. Pentru mine, cel puțin. Încă din momentele euforice, în care prea entuziaștii ei admiratori refuzau să-i vadă multele lipsuri, atrăsesem atenția asupra acestora, cărora din nefericire li s-au alăturat altele, mult mai numeroase și mai grave, exterioare prestației tenisistice. Lipsurile din teren, din bagajul tehnic, au fost suplinite, chiar surclasate, vreme bună de dăruirea ei exemplară, de îndârjirea cu care juca fiecare minge. Iar cât timp lucrurile stăteau așa, Simona a avansat în clasament aproape neverosimil, fiind un exemplu cum nu se putea mai bun că munca fără menajamente te poate duce la mari performanțe. A intervenit, din nefericire, acea pauză absolut inexplicabilă, în care, în timp ce toate celelalte jucătoare se zbăteau pe felurite suprafețe hard din America, Simona juca șotron peste fileu cu prichindei, dădea startul la chiolhane grotești și se delecta cu muzica de rahat a unui loser numit Marcel Pavel. În acest interval, era înconjurată de fel de fel de profitori, începând cu tat-su’, Nea Stere, continuând cu un antrenor din categoria „no name” și terminând cu „consiliera” Virginia Ruzici. Aș fi curios să aflu dacă vreunul din ăștia s-a învrednicit măcar o dată să-i propună o alternativă la chermezele fără număr, de exemplu… revenirea pe teren! Eu am convingerea că nu. Iar asta s-a concretizat la Simona prin pierderea singurului ei atu în disputa cu toate celelalte jucătoare de top: munca. Nu vă grăbiți să argumentați că și Serena, și Sharapova au pierdut. Chiar dacă efectul e același, cauzele diferă. La ăstea două putem vorbi de accidente în cazul înfrângerilor. La Simona nu. A devenit obișnuință.