Într-unul din volumele bogate în învățături de suflet folositoare ale “Filocaliei”, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca ori de câte ori nu putem stabili precis care ar trebui să fie măsura unui lucru bun să păstrăm acest cuvânt: “Către tine să ai inimă de judecător iar către aproapele inimă de mamă !”. Psalmistul David spune iarăși că “de cele ce greșiți în inimile voastre, să vă căiți !” (Ps. 4,4); și iarăși: “mâniați-vă, dar nu greșiți !” (Ps. 4, 4).” Să nu apună soarele întru mânia voastră !” (Ef. 4,26) strigă Apostolul neamurilor, pentru că ”ajunge zilei răutatea ei !” (Mt 6,34).
Toate aceste citate nu sunt altceva decât fundamentarea creștină a faptului că Dumnezeu ne vrea veșnic în iubire. Iubirea veșnică a Lui Dumnezeu se concretizează în aceea că noi primim mereu iertare și dezlegare de păcatele noastre: “N-am venit să judec și să pierd lumea, ci s-o mântuiesc !”(In 12,47). În lumea noastră cotidiană, atât ura dintre semeni cât și dragostea între creștini – a devenit piatră de poticnire ! Toți oamenii sunt de acord că religia creștină ortodoxă este întemeiată pe porunca iubirii Lui Dumnezeu, dar și a aproapelui; la aceasta ne obligă textul Noului Testament: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți !” (Mt 19,19).” Aproapele” nu este caracterizat nici de neam, nici de vreun grad de rudenie, nici de interes, nu aduce vreun câștig special, nici nu prezintă vreun motiv pentru a fi iubit cu o măsură alta decât măsura iubirii însăși: “Iubiți pe cei ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă fac rău !” (Mt. 5,44). Aceasta este porunca demolatoare a zidurilor de piatră din inima omului. Aceasta este piatra de poticnire pentru mulți care s-au crezut ai Lui Hristos dar nu s-au învrednicit a-i vedea fața sau a gusta din dulceața Împărăției mult râvnite. Mântuitorul Iisus Hristos Însuși, răstignit fiind pe Cruce, ca de altfel și Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ștefan atunci când era omorât cu pietre, – au împlinit cu propria pildă porunca de căpătâi a iubirii: “Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac !” (Lc. 23,34), – “nu le socoti lor păcatul !” (F.A. 7,60). Numai că, din păcate, la capătul a două mii de ani de Evanghelie și creștinism, după mii de volume cu conținut creștinesc și în ciuda a milioane de texte exegetice menite să ne apropie mai mult de înțelegerea profundă și corectă a învățăturii Fiului Lui Dumnezeu, totuși ura dintre oameni și dușmănia dintre creștini au ajuns până la ușile Sfintelor Altare, unde mulți dintre noi aducem scrise pe pomelnicele pentru Acatist sau Sfânta Liturghie, numele dușmanilor noștri, pentru a fi pedepsiți aspru și necruțător de… Bunul Dumnezeu!
Să iertăm tot ce avem împotriva cuiva!
Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să iertăm tot ce avem împotriva cuiva, să lăsăm darul la ușa altarului, mai întâi să ne împăcăm cu pârâșul pe cale, abia apoi să aducem darul; numai că, odată cu darul, noi aducem și ura din inimile noastre (încercând, de s-ar putea, să o revărsăm chiar în lăuntrul Sfântului Altar), cerând Lui Dumnezeu dreptate pentru nedreptățile noastre, denaturând astfel cuprinsul Rugăciunii Domnești, “Tatăl nostru”, după adaptarea la forma vieții noastre: “Fie Doamne voia mea, să nu mai fie voia Ta !”.
De câte ori căutăm să aflăm măsura iubirii în Sfintele Scripturi, să ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului Antonie al Ardealului: “De câte ori am judecat pe cineva pentru o pricină, ca să nu greșesc, am cântărit situația totdeauna prin prisma propriului meu “eu”: dacă aș fi fost eu în locul celui osândit – ce mi-aș fi dorit de la cel ce osândește greșeala ? Desigur, întotdeauna am oferit iertarea, pentru că a ierta înseamnă a iubi și a te asemăna cu Dumnezeu !”. Îndumnezeirea este și scopul vieții noastre creștine însăși, pentru care nutrim permanent dorul după unirea cu Dumnezeu. Inima se dovedește a fi deopotrivă împărăție a vieții și a morții, sau locul cel mai adânc al iubirii și al urii: “Ce cugetați cele rele în inimile voastre ?” (Mt. 9,4)
(Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iași)
