Câți copii trebuie să mai moară?

Nu vă mai spun povești. Nu vă mai prezint situații care pot părea, prin prisma unora, doar invenții. Și știți la cine mă refer. La toți ăștia care-și dau cu părerea aiurea despre tot ceea ce e în jurul lor, fără să înțeleagă nimic. Pentru că nu pot. Pentru că nu-i duce mintea. Pentru că n motive.
Poate că unii dintre voi nu-și dau seama în ce hazna trăiesc. Sau poate cred că așa trebuie să fie. Că, nah, viața asta e dată pentru suferință, nu pentru distracție și huzur. Astea le aveți bine inoculate. Abia când se întâmplă o tragedie săriți toți în sus. Și băgați celebrele: ar fi trebuit aia sau ailaltă și să se facă. Tipic. Nu ar fi trebuit, ci ne-ar fi trebuit sau ar fi trebuit să facem. Că toți avem nevoie de multe lucruri ca să putem trăi într-o societate pe care o vrem civilizată. Nu mai urâți medicii. Nu mai urâți profesorii. Nu-i mai urâți pe cei care sunt mai buni ca voi într-un domeniu sau altul. Pentru că vor pleca toți și veți rămâne numai cu ciurucurile. Și atunci tragediile se vor tine lanț.
Marea dramă a acestei țări este incompetența. De sus până jos. Ți-e și frică să mergi să întrebi ceva pe undeva pentru că nu știi sigur dacă răspunsurile vor fi corecte. Așa se cultivă neîncrederea. Și asta e o boală grea. Ura asta dintre toate categoriile sociale va îngropa România. Și așa se chinuie alții să ne bage în pământ, dar chiar să ne săpăm singuri și groapa?
Câți copii trebuie să mai moară până ne dăm seama că nu avem de niciunele în sistemul public? Și mă refer aici doar tangențial la calitatea umană a unor halate albe. Mă refer în principal la lipsa de dotare, de reacție rapidă, de, nu mi-e frică să spun, chiar competență în unele cazuri. Mă refer la legi aiurea, la birocrație și la sărăcie. Și mă mai refer la ceva. La lipsa de educație. La semianalfabetismul care guvernează orice cătun din țara asta. La generația tânără debusolată și lipsită de perspective. La schimbarea scării de valori. La lipsa opiniei publice. Și la mizerie. Da. Aici suntem campioni.
V-ați pus vreodată întrebarea de ce nu avem multe lucruri normale? Sunt sigur că da. La răspuns v-ați gândit? Vi-l dau eu, în caz că nu v-a trecut prin cap. Pentru că nu le merităm. Pentru că ne batem joc de tot ce avem. Să vă dau un exemplu. Există în orașul ăsta câteva parcuri. Insuficiente pentru marea de copii care, spre surprinderea mea, continuă să se extindă. Copii condamnați la emigrare. Unde a fost un spațiu verde au avut grijă unii să construiască blocuri, biserici, farmacii sau alte structuri betonate. În parcurile astea, de bine de rău, au încercat oficialitățile să amenajeze câteva locuri de joacă. Uimitor, au pus și coșuri de gunoi. Am un prieten care locuiește în străinătate. Masochist din fire, a venit cu familia lui câteva zile în țara asta bananieră. Și a dus-o într-un asemenea parc. Copilul, învățat ca în occident, s-a descălțat. A vrut să umble desculț prin iarbă și pe nisipul de la locul de joacă. Că așa e în țări civilizate. Când a văzut mama lui, nemțoaică get-beget, mizeria, mucurile de țigări, rahații de câini, hârtiile aruncate cu sfidare pe jos, cojile de semințe, chiar câteva bucăți de sticlă, ambalajele de te miri ce și alte asemenea zoaie caracteristice unei adunături de români, a luat copilul în brațe și a plecat. În aceeași seară s-a urcat în mașină și a spus că pleacă înapoi cu sau fără prietenul meu, soțul ei. I-a zis că de acum înainte nu mai calcă în țara asta.
Nu ne întrece nimeni la indolență, tupeu, distrugere, nesimțire, lipsă de respect. Ne batem joc cu seninătate de tot ceea ce e în jurul nostru și apoi tot noi ragem că nu avem de niciunele. În rest, totul ni se cuvine. Și ne mai mirăm că suntem percepuți ca o plagă ce începe să contamineze lumea. Alții încep să se vaccineze. Noi când naiba o să o facem?