Ultimul raport anual de analiză și prognoză al Societății Academice din România (îl puteți citi pe www.sar.org.ro) este o trecere în revistă aproape dureroasă a modului în care se prezintă statul român în fața crizei economice. Nu e loc aici să reiau toată demonstrația, dar e un material care ar trebui citit de oricine e interesat de discuții serioase de politici publice, de care nu prea avem parte la televizor sau în certurile dintre politicieni. Mă opresc aici doar la câteva cifre care ar trebui să ne pună pe gânduri, alături de câteva comentarii personale. Prima cifră: 22%. Dacă Ministerul de Finanțe ar aloca fiecărui minister cât se cere atunci când se creionează bugetul, atunci deficitul bugetar al României ar fi de 22%. Aici nu vorbim despre sindicaliști care vor salarii mari cu orice preț sau despre lideri ai opoziției care dau mereu bani din vorbe, ci de miniștri înșiși, care trimit la propriul Minister de Finanțe cereri exorbitante. Evident, aceste creșteri nu au la bază anumite programe sau anumite obiective. Adică nu știm pentru ce cer acești oameni mereu mai mulți bani. Practic, șefii de instituții din România funcționează ca la piață: cer enorm ca să primească mult și apoi au aerul că lasă de la ei.
Evident, creșterile de cheltuieli nu se regăsesc în calitatea serviciilor pe care statul ni le furnizează. Am avut în ultimii ani creșteri economice între 5 și 8%. Și cu toate acestea, am reușit să ajungem la deficite bugetare îngrijorătoare – 5,2% în 2008. Cu alte cuvinte, au intrat mai mulți bani la buget, dar guvernul a reușit să cheltuiască și mai mulți. Ce părere ați avea de un om care trece de la un salariu de 1000 de lei la un salariu de 1400, dar termină luna cu datorii mult mai mari decât înainte? Cam asta s-a întâmplat cu bugetul României din 2004 până în 2008.
Cum am reușit să câștigăm mai mult și să cheltuim și mai mult? Când i se pare că a dat de bani, omul necopt la minte se aruncă în cheltuieli: își schimbă mașina când nu are nevoie, ia telefon mobil ultimul răcnet la odraslă, face împrumut la bancă pentru a merge în vacanță, etc.
Cam așa și Tăriceanu cu bugetul public. O altă cifră de pus pe gânduri: 1 miliard și 300 milioane. Înainte de 2007, România a adoptat cu asistență UE o lege bună a finanțelor publice locale. Legea prevede niște formule matematice prin care se împart banii în teritoriu. Adică localitățile primesc bani în funcție de cum sunt drumurile, cum sunt școlile, ce cheltuieli au, etc. Aceste formule trebuiau să înlocuiască ”pixul” lui Mischie – mai țineți minte cum zicea Nicolae Mischie că dă bani la primari în funcție de cum vrea pixul lui. Ei bine, guvernul Tăriceanu pur și simplu a alocat sume imense cu prevederea „prin derogare de la legea finanțelor publice locale”. Adică avem o lege, dar noi aruncăm cu bani zicând că sumele acestea nu se dau după respectiva lege. În 2008 au alocat 1 miliard și 300 milioane de euro către pixurile baronilor locali, prin înțelegere politică între PNL și PSD. Adică Tăriceanu și Geoană au plătit baronilor mult mai mult decât a plătit România contribuție la bugetul Uniunii Europene. Asta apropo de cumpărat telefoane mobile la odrasle.
Cum altfel am reușit să cheltuim atât de mult? Altă cifră de ținut minte: 4,1. Salariile funcționarilor publici s-au mărit de 4,1 ori între 2004 și 2008 în euro. Salariile lucrătorilor din sectorul public (învățământ, sănătate, etc) s-au mărit de 3,3 ori în ultimii patru ani în euro. Mi se poate spune că erau salarii mici și că era nevoie de creștere. Poate erau mici, dar ritmul de creștere nu se justifică. Am ajuns în situația aberantă în care salariile la stat sunt mai mari în medie decât salariile din mediul privat. Asta înseamnă că unii muncesc și plătesc impozite pentru ca alții să fie plătiți mai mult, din respectivele impozite. Nu mai are nici o logică, alta decât creșterile politice de salarii. Gândiți-vă puțin la aceste cifre atunci când vedeți păruielile politice de la televizor.
