Câte feluri de rușine există?

Încep cu răspunsul: nenumărate, cel puțin la noi, cei născuți în țara asta defectă și fără soluții de reparare a defecțiunilor. Ele ar putea fi mai puține, numai că sunt o consecință directă a nerușinării fără limite cu care ne confruntăm fiecare dintre noi, oricând și oriunde în țara asta prost făcută. Iar Olimpiada tocmai începută (și care pentru noi pare și încheiată în ceea ce privește performanțele) aduce în fiecare zi noi și noi mostre de bătaie de joc în toate direcțiile: de la echipamentul contrafăcut până la apatia sportivilor, și de la descalificările pentru dopaj până la prezența publică egală cu zero. Panarama cu echipamentul Kappa achiziționat nu se știe cum de la niște artizani, presupun, de garaj, este doar capătul unui para-ndărăt de care numai proștii s-ar putea îndoi. Până aici, însă, viitoarea anchetă a DNA, pe care o consider obligatorie, ar trebui să se ocupe și de poreclitele „ținute de prezentare”, adică panaramele alea de țoale în care au defilat ai noștri la festivitatea de deschidere a Olimpiadei: toate, absolut toate delegațiile îți încântau ochiul și sufletul prin colorit și imaginație, cu o excepție. Na, că ați ghicit și de data asta! România avea ceva, așa, ca o combinație între șoldurile de final de sezon și second-handurile alea pentru Somalia, de ți se făcea dor de Olimpiada din 1956, de la Melbourne, când îmbrăcămintea alor noștri era sigur mai „în tendințe” decât deux-pieces-urile de băbăciuni, desigur albastru cu alb, cu care ne-am făcut de rușine (și) în 2016. Cine sunt croitorii de halate porecliți designeri care au înhățat marele pot al echipării întregii delegații românești ca pentru chermezele din dosul gării? Este întrebarea de debut a anchetei. Celelalte câteva sute vor veni de la sine. Așa vom afla și cum s-au achiziționat echipamentele de concurs cărora le fug literele, și cum de l-am trimis pe drogatul de la înălțime la Rio ca să aibă de unde se întoarce, și câte și mai câte. Sute, poate mii. De motive de rușine, peste care trecem în pas vioi cu argumentul că „suntem mândri că suntem români”. Zău, mă?