Cei care au apucat armata obligatorie, își amintesc cu siguranță vorbele prin care caporalii îi trezeau pe soldați doar ca să se „dixtreze”, noaptea, de „n” ori: „Bă, un deștept doarme într-o oră cât un prost în trei zile!” Parafrazând zicerea asta adâncă rău, ai zice că Berti Barbera și Nicu Patoi, doi deștepți, au cântat în două ore cât toți proștii (care au inundat scenele și media patriei) în întreaga lor existență, oricum inutilă.
Vreau să spun că dincolo de ineditul formulei de spectacol (cel puțin pentru scena românească), adică un om cu chitara și altul vocal și percuție, atât selecția pieselor interpretate cât și calitatea prestației au fost excepționale. Pe Nicu Patoi mărturisesc că îl știam doar din rarele-i apariții TV în band-ul lui Ștefan Bănică, precum și din povestirile lui Bobby Stroe, admirator devotat al acestuia. După ce l-am urmărit vineri seara la „Vox”, locul unde de la o vreme se petrec toate evenimentele muzicale din urbe, am devenit și eu fan de-al lui. Ba cred că și Sandrinio care, pe la o bucată, mi-a pus o întrebare-șoc: „Eu nu-s specialist, da’ nu-i așa că Patoi ăsta le cam știe cu chitara?” Da, da și iar da. Le știe rău. E din tagma unor Ochescu, Chifiriuc, chiar Dan Aldea (prietenii – cei bătrâni – știu de ce!). Cât despre dragul meu (pardon: al nostru!) Berti, ce să-i reproșez altceva decât că e… absolvent de „Petru” și nu de „Ștefan”!? Calitate în care a avut grijă să-i trimită din timp o invitație și doamnei profesoare Tecuceanu, al cărei elev favorit a fost. Mi-a spus-o chiar ea, pe hol, înainte de spectacol.
Muzicianul (adică vocalistul, percuționistul, muzicuțistul și marele promotor al Muzicii) Berti Barbera a fost doar el însuși, adică perfect. Vreau să spun că și până acum era bun, dar de o bună vreme încoace și-a „educat” vocea în așa măsură încât nu poți, obiectiv, să nu-l consideri printre cei mai buni vocaliști din toată istoria muzicii noastre. În plus față de cei mai mulți dintre cei foarte buni, poate aborda genuri și piese de o diversitate năucitoare, de la samba la rock’n’roll, de la „light music” până la rădăcinile pe care le tot caută (zice el) dar pe care le-a găsit de mult (zic eu), adică blues și rhythm and blues. Ca atare, cei doi coloși (nu, nu-i prea mult spus) ne-au încântat cu piese exclusiv clasice de la Hendrix la Led Zeppelin și de la Police la Beatles, unele lipite două câte două, de la normalul „Cross Town Traffic” / „Hey Joe” ale lui Jimi Hendrix până la halucinanta combinație „Eleanor Rigby” (Beatles) – „Billy Jean” (Michael Jackson). Dacă ar fi să zic ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult, atunci m-aș opri la „Wish You Were Here” (Pink Floyd) și, desigur, „Summertime Blues” a lui Eddie Cochran.
Dacă vreți să aflați cu adevărat cine este Berti Barbera în afara scenei, urmăriți, vă rog, pe PLUS TV, „Dansul pe sârmă” de mâine seară, de la ora 18. Veți descoperi o ființă absolut fascinantă. Iar spectacolul de la „Vox”, tot acolo, dar mai încolo, între Crăciun și Anul Nou. A fost o sărbătoare care trebuie strecurată printre sărbători.
