Am parcurs niște sondaje de pe situl www.eurel.info privitoare la numărul creștinilor practicanți din Europa în ultimii ani. Situația nu e deloc bună. Sunt încă foarte mulți botezați, dar tot mai puțini practicanți. În Irlanda, de pildă, probabil țara europeană cu cei mai mulți creștini practicanți, în anul 1974 frecventau biserica săptămânal 90,9% dintre locuitori, iar în anul 2003 doar 50% (între catolici, 65%). Dar Irlanda e un caz fericit. În Anglia anului 1980 doar 10% dintre locuitori mergeau cel puțin o dată pe săptămână la biserică, iar în 2003 doar 6,7%.
În Rusia, 70 de ani de comunism au făcut ravagii. Doar 7% din populație frecventează biserica săptămânal. În schimb, în Polonia credința pare să stea în picioare, dar nu am date exacte în privința procentelor. Alte țări în care oamenii se mai duc la biserică sunt Portugalia, Grecia și Austria (deși în Viena 42% dintre oameni se declară „fără religie”), iar cei mai puțini practicanți sunt în Suedia și Cehia.
Dar cum stăm noi? În aparență binișor, aproape de Cipru, cea mai credincioasă țară ortodoxă, unde 32% din populație frecventează biserica săptămânal. În România anului 2003 s-au făcut două sondaje care se contrazic. Potrivit sondajului Gallup, 28% dintre locuitorii României frecventează biserica măcar o dată pe săptămână. Potrivit unui sondaj CURS efectuat doar în mediul rural, doar 18,5% din populație asistă săptămânal la slujbele bisericii. Un sondaj din 2001 arată că nu exista o diferență procentuală semnificativă între credincioșii practicanți de la orașe și cei de la sate (29,97 la orașe, 29,35 la sate). Probabil că, la nivelul anului 2003, adevărul era undeva la mijloc. Or fi fost 25% de practicanți.
Preoții nu mai au activitate misionară
Dar cum să fi pierdut bisericile în doi ani 5% din populația țării, veți întreba? Dacă biserica și preoții noștri nu se trezesc din letargie, până în 2025 vom ajunge ca francezii sau danezii, între care 7,5% mai sunt practicanți. Deși ar fi mai bună o comparație cu Rusia. Până în 2025 vom vedea exact care au fost efectele comunismului asupra credinței. Pentru că între cei 20% de creștini practicanți din România anului 2011, dacă vor mai fi atâția, aproape jumătate sunt cei născuți înainte de 1945, cei care au mai apucat să primească un strop de educație creștină. Până în anul 2025 ultimii reprezentați ai acestei generații de buni creștini se vor stinge. Le va urma o generație atât de satanizată încât până și în biserică a vârât cozi de turnători. Vor folosi atunci cuiva catedralele uriașe care se ridică acum? Există șansa unei salvări, dar cel mai probabil e că Biserica Ortodoxă Română va cădea în derizoriu.
De ce se va întâmpla asta? Biserica noastră nu are programe sociale și nici nu caută să și le constituie. Iar preoții nu mai au activitate misionară. Și ce pierd! Între neoprotestanți peste 80% sunt practicanți… Și sunt, în România, 500.000 de neoprotestanți români și 100.000 maghiari.
Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, care are două cămine pentru bătrâni și a finanțat construirea câtorva zeci de case pentru sinistrați e un caz aparte. Și, oricum, în Bucovina și în Nordul Moldovei credința e un pic mai tare decât în restul țării. Dar problemele acestea sunt și aici.
Tocmai aceasta e direcția în care trebuie mers: cea a implicării sociale. Singura țară europeană care cunoaște în perioada recentă o creștere la nivelul practicii religioase e Italia. 35% dintre locuitorii Italiei anului 1981 erau practicanți. În anul 1990 procentul ajunge la 37%, iar în anul 1999 la 40%. Putem vedea în această creștere și „aportul românesc”, dar să nu uităm că aceste cifre vorbesc despre o perioadă în care Biserica Ortodoxă Română nu era organizată cum se cuvine în Italia, așa că această participare comunitară la slujbe care e caracteristică românilor de acolo trebuie că era într-un stadiu incipient și mulți români se duceau la catolici.
Dar ce au făcut catolicii italieni ca să își sporească numărul de credincioși practicanți? Eu cred că răspunsul stă în bogata activitate socială a bisericii de acolo. Organizația de asistență socială Caritas, care aparține Bisericii Catolice, a ajutat sute de mii de persoane, între care și mulți români, care au găsit la ei un adăpost și îndrumare către un loc de muncă. Aceasta ar trebui făcut și la noi, cu condiția ca preoțimea să își treacă o parte din sarcină unor organizații ale credincioșilor, cum ar fi Oastea Domnului. Greu lucru, pentru că suntem români, iar principiul după care funcționăm e „dacă eu nu pot să fac un lucru, să nu-l las nici pe altul să facă”. Sunt oameni care caută să sprijine biserica, dar nu au cum s-o facă din pricina celor dinăuntrul ierarhiei bisericești care tratează această organizație ca pe o afacere. Eu sunt difuzor de carte ortodoxă, dar nu pot să îmi fac meseria în cutare sau cutare episcopie, deși practic adaosuri foarte mici și, din acest motiv, sunt de folos, iar cei din episcopii nu fac ceea ce fac eu, pentru că nu au nici timp, nici oameni dedicați acestei acțiuni.
O constatare amară asupra naturii umane
Preoții au o misiune mult mai importantă acum decât să facă difuzare de produse sau servicii de asistență socială. Din cauza lipsei de activitate misionară, ei pierd, în imediat, mulți potențiali credincioși. Tot din această pricină, nu fac nimic ca să împiedice avorturile pe care le fac tinerele românce pe bandă rulantă. A fost vreun preot într-o clinică de ginecologie? Nu sunt vremuri bune pentru preoți. Unii cred că datoria lor de slujitori ai Altarului e să ia bani cu două mâini, cu una de la credincioși și cu alta de la Stat. Dar „oricui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48).
Sondajele pe care le-am urmărit mi-au pricinuit și o constatare amară asupra naturii umane. Unde e pace și bogăție, credința piere. Suedezii, care au fost neutri în războaiele mondiale și au o economie și o protecție socială de invidiat, au o rată de participare la slujbe religioase de-a dreptul atee. Doar 9% dintre suedezi mai calcă, și doar ocazional, pragul bisericii. În schimb, acolo unde sunt amestecuri de populații și plutesc în aer conflicte iminente și revendicări teritoriale, credința înflorește. Așa e Ciprul, aflat sub amenințarea musulmană. Așa e Irlanda, sub amenințarea englezilor. Și așa sunt, la noi, secuii, care se simt asupriți și nedreptățiți de români. Conform acelorași sondaje, peste 50% dintre secui, fie catolici, fie reformați, se duc săptămânal la biserică.
Nu dispun de statistici din țările fostei Iugoslavii, dar sunt convins că și acolo credința a rămas tare. Necunoscute și minunate sunt Căile Domnului, iar iubirea și ajutorul Său îmbracă forme neașteptate, spre mirare.
Să nu îi credeți pe cei care spun că practica religioasă nu are legătură cu credința, iar ei au „un Dumnezeu personal”. Cine se roagă în particular participă cu dragă inimă și la rugăciunea de obște. Iar drumul către necredință pleacă de la ușa bisericii. Știți câți copii au fost botezați în Franța anului 2005? 45% dintre cei născuți. Mai puțin de jumătate.
Dar să ne apere Dumnezeu de rele și să ne întărească în credință, pe noi, toți credincioșii creștini, și pe toți preoții care slujesc bisericile creștine.
Marius IANUȘ
