Cât timp ne mai mințim?

O sumă de evenimente din ultima vreme, în care au fost implicați sportivi români, m-a pus serios pe gânduri. Ideea e că între ceea ce vedem în direct și ceea ce spun în legătură cu performanțele tocmai cei direct implicați, sportivii și oficialii, dar și o importantă parte a presei, e o diferență enormă: este diferență dintre bunul-simț comun, al meu și al dv, pe de o parte, și tupeul fără seamăn al celor care cel mai adesea câștigă bani buni fără a produce nimic. Vreți exemple? Avem, vorba operei clasice, căcălău, Măria Ta! Bunăoară, paraziții din fotbal, dintre care o consistentă majoritate pare să nu aibă nimic în comun cu nobila activitate, ne terorizează de ani întregi cu golănia aia conform căreia „nu avem loc la masa bogaților”. Prin asta, ni se explică, pentru cine-i nu fraier, ci de-a dreptul idiot (așa cum ne consideră cei despre care am amintit) șirul de eșecuri care pare fără sfârșit. În acest timp, țări mai sărace, dar unde bunul-simț nu e mort și-ngropat ca la noi, de pildă Islanda, și-au văzut de treabă, reușind acum, în 2015, performanțe neverosimile: Islanda e lider într-o grupă chiar infernală, din care Olanda se pare că nu prinde nici barajul! Cum dracu’ de Islanda încape la „masa bogaților”, iar România nu? Chiar dacă ne calificăm și noi, asta nu schimbă abordarea. Vă dau și alt exemplu: atletismul, în care la Mondialele de la Beijing, pe locul 1 pe națiuni s-a clasat… Kenya!!! Iar noi am prins o singură finală, în care un șchiop s-a calificat degeaba! O fi Kenya țara aia bogată care nu ne primește la masa ei!? Sau mai degrabă o fi vorba de lene, dezinteres, altfel spus, nesimțire? Care nesimțire a umplut și bărcile de canotaj, și ringul de box, și… cam tot ce-i sport. Masa bogaților? Aiurea: e vorba de masa adevăraților sportivi, care au talent, dublat de pasiune și înmiit de muncă, muncă și iar muncă. Și ce dracu’ ar putea căuta un sportiv român la masa celor care muncesc!?