Teribilă dezamăgire în tabăra susținătorilor cu ștaif al lui Traian Băsescu. PD-L a bătut palma cu C.V.Tudor și, în schimbul funcției de vicepreședinte al Senatului pe care Tribunul și-a păstrat-o, partidul de suflet al președintelui s-a ales cu șefia unei comisii de specialitate, dar și-a pierdut onoarea.
Cohorte de intelectuali degrabă semnatari de apeluri deplâng acum acest ultim troc rușinos care pare să le spulbere și ultima speranță de moralitate în politica românească, încarnată de vreo patru ani în personalitatea lui Traian Băsescu.
Nici nu contează dacă negoțul cu funcțiile de la Senat e o simplă întâmplare politicianist-pragmatica, cum susțin pedelistii pe toate canalele, sau el e doar icebergul unei alianțe strategice pe termen cel puțin mediu, cum acuză, evident fără dovezi, adversarii împricinaților.
Pentru un adevărat intelectual iubitor de democrație, păcatul a fost comis, iar iertarea aproape imposibilă. PD-L și Traian Băsescu au întinat, cum s-ar spune, nobilele idealuri ale “dreptății și adevărului” închinând în fața odiosului lider al PRM.
Tulburarea e atât de mare încât l-a obligat până și pe de altfel neînfricatul luptător cu hidra reacțiunii, Cătălin Avramescu, să-și anunțe retragerea din cursa pentru parlament în numele PD-L.
În paranteză fie spus, actualul consilier prezidențial devenise între timp un soi de nouă speranță de moralitate în acțiune a politicii dâmbovițene, iar gestul său de a-și retrage oficiile de candidat e de un simbolism cutremurător. Dacă nici Cătălin nu mai candidează, e clar, ne ducem dracului cu toții.
Să revenim însă puțin cu picioarele pe pământ. Suntem în 2008, la aproape opt ani, după aprecierea mea, de când am bifat eșecul deplin al intelectualului în politica românească. La aproape opt ani de când, coincidență sau nu, tot despre ceva cu Vadim Tudor era vorba. Liderul PRM intra, dacă vă mai amintiți, în finala prezidențială, cu Ion Iliescu, după ce tabăra politică susținută de cam aceeași elită intelectuală făcuse praf dintr-o guvernare primită ca pe tavă.
De-atunci încolo, în politica românească n-a mai fost loc de ifose. În ciuda unor și așa vagi aparențe, intelectualul român era deja retras din jocul puterii, aceasta revenind pe deplin politicianului de profesie, prin această sintagmă înțelegând acel individ care face politică de dragul puterii și nu de-al vreunui ideal.
Guvernarea Năstase a consfințit-o, a lui Tăriceanu a consolidat-o, iar alegerile locale din acest an i-au pus și ștampila pe frunte. Dacă ar fi fost atent, intelectualul român, altfel extrem de perspicace în a decripta sensuri ascunse, ar fi înțeles asta chiar din vorbele celui în care și-a pus atâta speranță.
Da, Traian Băsescu, și nu Vadim Tudor, Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Viorel Hrebenciuc e cel care a justificat votul de la alegerilor locale din acest an prin cel mai cinic și amoral raționament posibil.
Întrebat de Răzvan Dumitrescu, la emisiunea Realitatea Zilei, cum apreciază votul masiv pe care l-au primit o grămadă de primari cercetați penal de DNA, începând cu Radu Mazăre de la Constanța și terminând cu propriul fin, Gheorghe Falcă de la Arad, președintele anticorupției a răspuns cam în felul următor: dacă românii te votează înseamnă că, de fapt nu ești corupt, pentru că electoratul are întotdeauna dreptate, chiar și în fața justiției.
N-am auzit atunci nici un intelectual protestând. Numesc asta orbire și incompetență în treburile politice și irelevanță în jocul de putere care se-ntâmplă acum în România.
Pentru Traian Băsescu și PD-L, dincolo de discursul public, trocul cu Vadim e o afacere cu potențial de succes mai mare decât orice sprijin acordat de elita intelectuală. Vadim e un politician care poate aduce voturi sau care îi poate împiedica pe alții să le câștige. Alții fiind, în acest caz, adversarii PD-L-ului. În jocul puterii acest lucru contează mai mult decât toate dezamăgirile lui Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici.
