„Cât caracter, atâta țară!”

Horațiu (nu-i vorba de Potra, ci despre Horațiu Quintus Flaccus, 65 î.e.n.) propunea formula „nefericirea dă pe față caracterul, fericirea îl ascunde”, iar istoria a validat-o și continuă s-o valideze ceas de ceas. Vezi, în postata noastră electorală, cum continuă salturile dintr-un partid în altul; am un prieten care și-a căutat locul și norocul în patru partide unul după altul! Salturile dintr-o barcă în cealaltă, totdeauna, de la bine către mai bine, chiar dacă asta presupune re-boire ideologică și supusă înregimentare în armia ce-o bombardai, până mai ieri, fără hodină și cruțare. Ne place, nu ne place, dar trebuie să recunoaștem că defecțiunile de caracter au marcat apăsat destinele românilor, întoarcerea armelor și-n primul și-n cel de al doilea război mondial reprezentând tot atâtea împrejurări dificile moral – nu din punctul de vedere al utilității și, mai ales, al inevitabilității istorice, cât din acela al rectitudinii etice ideale. N-aș crede că pot fi reproșate, unui popor atât de încolțit și de sfâșiat de dulăii istoriei cum au fost românii, abaterile mai mult ori mai puțin scuzabile de la conduita ireproșabilă; din nefericire, lecția ultimei conflagrații arată că are net câștig de cauză nu caracterul integru, ci tocmai opusul său!
Exemplific recurgând la un destin ce nu-l discut decât din perspectiva mizerabilei labilități comportamentale a presupușilor prieteni. „Vă declar în mod sincer că oricând mă voi simți fericit dacă mi se va da ocazia să servesc sub ordinele Dvs., fiind convins dinainte că totul va fi numai spre binele țării și al instituției noastre (armata, n.n.)” – îi telegrafia lui Ion Antonescu generalul Racoviță. Fericitele simțăminte nu l-au împiedicat pe Racoviță, repede, să se numere printre conjurații care l-au arestat pe Antonescu în august 1944.
„Dumnezeu să vă dăruiască zile multe pentru înfăptuirea uriașei opere. Vă rugăm să primiți asigurarea tot binelui pe care vi-l dorim” – îi scriau soții col. Ulea în telegrama din 1942. Nemții încă nu pierduseră războiul, așa că, desigur, conducătorul statului merita „tot binele”. Iar colonelul Ulea se va înregimenta printre cei activ implicați în lovitura de stat de la 23 august 1944.
„Mulți ani fericiți, spre fericirea și izbânda neamului!” – îi ura, tot lui Antonescu, generalul adjutant Radu. Și tot printre complotiștii care l-au arestat pe mareșal îi vom întâlni numele!
O surprinzătoare mostră de cinism duplicitar oferă corespondența mareșalului cu Casa Regală (poate fi pusă în sarcina Secretariatului ce trimetea misive pre-confecționate). La 2 iunie 1944, când, practic și evident pentru toată lumea, Germania pierduse războiul, i se trimite următoarea telegramă: „Cu ocazia zilei de naștere, scumpa mea mamă și cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate și viață îndelungată!” Te ia cu frig: îi dorește „viață îndelungată” taman cel care avea să-i respingă cererea de grațiere!!
Ne place, nu ne place, nimic de făcut, asta a fost istoria! Ca să nu mai vorbim despre oamenii politici ai momentului care s-au grăbit să aprovizioneze „Tribunalul Poporului” cu sumedenie de acuze și delațiuni (Iuliu Maniu, Ion Mihalache!), ori de Lucrețiu Pătrășcanu, cel care, în calitate de ministru al justiției, a avizat negativ cerea de grațiere a condamnatului la moarte…
Mă uit în înfierbântatul nostru havuz electoral și remarc, alături de cei ce-au dat cinstea pe rușine, câțiva care abia stau s-o facă!
„Cât caracter, atâta țară!” sunt inspiratele vorbe ale lui Grigore Vieru.