Cât caracter, atâta țară!

Așa sună un aforism al lui Grigore Vieru. Să-l mai citim o dată: cât caracter, atâta țară! E-o cugetare parcă desprinsă din contemplarea actorilor scenei politice românești actuale, zgâlțâită de patimi și sufocată de orgolii. N-am scris zguduită de patimi, fiindcă zguduirea presupune fenomene de amploare și profunzime, în vreme ce zgâlțâiala, cu sâmburele ei peiorativ, lasă mai degrabă impresia de ieftină superficialitate. Chivuțele se zgâlțâie și se zgârie când se păruiesc, pentru ca a doua zi să le vezi iarăși „la brațetă” azvârlind ocheade galeșe crailor din mahala.
În politichia românească, păruiala e la ordinea zilei. Ai spune că-i semn de virilitate al unei clase politice legitimate cu certificat de calificare la locul de muncă și înfoiată pe gogoașa vidului doctrinar; de fapt, nu-i decât o măcăială de cârd, chiar atunci când se mimează lăcrămosul „drag de țărișoară”.
Ultimele evoluții au fost și ilogice și dezgustătoare: din păcate, nimeni nu îndrăznește să stingă reflectoarele care ne violentează ochii și să strige „Gata! Destul! Ajunge!” – iar cel mai îndreptățit s-o facă toarnă cu voluptate, ceas de ceas, gaz peste foc.
Cu siguranță avem, în toate partidele, și politicieni dotați cu un IQ de excepție. Celor trei crai de tobă ai democrației române le-a dat Dumnezeu istețime destulă și reală pricepere în rânduirea frazelor. Antonescu are discurs de nota 9, inteligent, cultivat, sagace și cu rar simț al replicii, Ponta este mai puțin spectaculos în Agora, da-i exact, cu miez și cursivitate de invidiat, Băsescu, până a ajuns să recurgă la invective stropșite, a etalat nu puține construcții verbale foarte bine articulate. În formă, desigur.
Cu certitudine, tustrei au harul oratoriei – fapt care le-a netezit drumul către cele mai înalte dregătorii. Îndoieli (chiar mari!) aș avea doar la capitolul caracter. Și cât caracter, atâta țară!
Evoluțiile din ultima săptămână (scriu în noaptea de marți spre miercuri) au acționat ca turnesolul, amintind spusele lui Sofocle: „Este imposibil să cunoști sufletul, sentimentele și gândurile cuiva înainte ca el să exercite vreo dregătorie și să aplice vreo lege.” Quod erat demonstrandum! Așa-i, și, cum se vede, așa a fost din totdeauna. Cei mari de patimi sunt omuleții incapabili să treacă peste orgolii, blagosloviți cu un Eu hipertrofiat, gata să se lepede de toți și de toate („După mine, potopul!”), uitând că n-au primit înalta demnitate în stat ca pe-o moștenire de familie ori coroniță de la școală, ci pentru a-i sluji pe cei care i-au învestit și mandatat! Îi văd, în această seară, pe X și pe Y, în aceleași studiouri tv, stând pe aceleași scaune ca la talk-show-urile de acum câteva zile și pledând cu înfocare pentru temele și tezele ce le combăteau la fel de vehement săptămâna trecută! Atunci erau la putere, acum sunt în opoziție. Dar de ce-s în opoziție? Mărturisesc: n-o să înțeleg niciodată de ce a fost distrusă o majoritate parlamentară record. Ca să ce? Ca să câștige liberalii alegerile în 2016 și să revină la guvernare? De asta au părăsit o certitudine în 2014, pentru o (ipotetică) revenire în 2016? Absurd (iar despre șansele la președinție ale lui Crin nici n-are rost să mai vorbim: se va vedea că le-a neantizat răsturnând șiștarul…) Apoi: de ce s-a încăpățânat Ponta în chestiunea Johannis? Și încă o (mare) nedumerire: cine-i, la urma urmei, acest Johannis și de ce trebuie să cânte fanfara și să arborăm marele pavoaz ori de câte ori trece strada? Nu știm care-s resorturile adevărate ale încrâncenării lui Ponta; cu siguranță, cândva, se va afla.
Personajul numit Băsescu și-a dovedit încă o dată rolul malefic asumat cu brio în destinul României. Chiar dacă nu mai arborează imposibilul zâmbet-rânjet de odinioară, și-i, cel puțin aparent, mai marcat, mai tracasat și mai puțin sigur pe el, insistența iresponsabilă de a trimite țara în adevărat haos într-un moment de maximă dificultate internațională nu mai miră pe nimeni, dar a adus românii la exasperare! Sunt sigur că pretextul lui Băsescu cu chichița Programului de guvernare (nu se trec într-un astfel de document toate mărunțișurile, podurile peste gârlă și steagurile de la Primărie, iar de pretins, ar putea să pretindă maghiarii – ceea ce ei nu fac, asumându-și litera vechiului Program) nu-i altceva decât o capcană ce trebuie instinctiv evitată. Iar dacă Băsescu eșuează în blocarea noului Guvern, nu-i mai rămâne decât să încerce otrăvirea fântânilor, incendierea recoltelor, inundarea metroului…
Nu se mai poate, am ostenit cu toții, ne-am scârbit, ajunge!!