În perioada 1996 – 2004, unul dintre vicepreședinții Consiliului Județean Suceava a fost Mihai Grozavu, un om care, nu știu de ce, nu prea era iubit de presă.
Prin 2002 sau 2003, de abia întors din străinătate, Mihai Grozavu explica, parcă într-o ședință cu primarii, că toți proprietarii de case, chiar și din mediul rural, ar trebui să ceară aprobare Primăriei pentru a-și vopsi casa sau chiar gardul.
Mai mult, spunea Grozavu că ar trebui ca Primăria să impună culoarea în care omul să-și vopsească propria casă sau propriul gard. Asta, repet, chiar și la sate.
Și explica vicepreședintele de atunci al Consiliului Județean că așa este în vest, că trebuie să existe o uniformitate în cromatica imobilelor, pentru ca satele să arate frumos, etc, etc. Prostii de genul ăsta.
Când l-am auzit pe Mihai Grozavu, m-a pufnit râsul. Ce prostie! Cum să-mi impună mie Primăria să-mi vopsesc gardul într-o anumită culoare? Dacă mie îmi place roz bombon, îmi vopsesc gardul în roz bombon. Și casa. Dacă vecinului îi place culoarea verde, își vopsește gardul și casa în verde. Nu se asortează culorile? Și care e problema mea? Culorile casei mele și ale gardului meu se asortează și, mai important, sunt pe gustul meu. E logic, nu? E casa mea și fac ce vreau cu ea. Așa gândeam atunci, la fel ca majoritatea românilor.
În vara lui 2003, am fost în concediu, cu mașina, în Grecia. Când am intrat în primul sat elen am rămas șocat. Toate casele, precum și gardurile, erau vopsite în aceleași culori. Alb și albastru. Mergeam cu mașina pe șosea și aveam impresia, fără nici un fel de exagerare, că mă plimb printr-o farmacie. Senzația de curățenie era amplificată de acel joc al culorilor, alb și albastru, care, întâmplător sau nu, sunt culorile drapelului național al Greciei. Casele din acel sat, luate una câte una, nu erau cine știe ce. Nu se comparau cu cele de la noi, din Bucovina. Dar satul, în ansamblul lui, părea de pe altă lume. Doar datorită acelor culori ce dominau așezarea. Mi-am amintit atunci de Mihai Grozavu. Spusele lui, pe care le-am menționat anterior, nu mai îmi păreau deloc prostii. Dimpotrivă.
Zilele trecute, „Monitorul” a publicat un articol intitulat „Sucevenii cer ca Primăria să le refacă fațada blocurilor”. Am rămas surprins de o serie de reacții ale mai multor cititori, care, pornind de la acest articol, au adus subiectul discuției în altă zonă. Acea a aprobărilor pentru modificarea fațadei casei. Iar tonul comentariilor a fost cam la modul următor: „Am plătit impozitul la primărie, sănătate, îmi vopsesc singur fațada, e proprietatea mea și nu-mi impuneți voi mie ce să fac cu ea și când…sau vă credeți și voi comuniști și ne întoarcem în trecut? Unde e liberalismul?” Vedeți? Asta e problema noastră, a românilor. Ne mirăm ce frumos e în alte țări, ce sate și orașe frumoase au, dar când ni se cere să respectăm niște reguli (pentru a ajunge și noi ca vest europenii) îi acuzăm de comunism pe cei care ni le impun. Avem încă mentalitatea, cu adevărat comunistă, că statul trebuie să ne dea cu mătura în fața casei, că statul trebuie să aibă grijă de blocul în care toți locatarii sunt proprietari. Cât timp vom mai gândi așa, vom avea pestrițeala pe care o avem acum în municipii, orașe, sate, cătune și în orice așezare în care există cel puțin două case.
