Căsătoriți, necăsătoriți sau monahi – toți avem o datorie comună

Dacă ar lipsi plăcerea trupească, spunea Starețul, cine ar suporta greutatea, responsabilitatea și primejdiile nașterii și educării copiilor, fără existența unei porunci a lui Dumnezeu referitoare la asta? Foarte puțini. Și astfel neamul omenesc ar fi dispărut de mult. Așadar, exact pentru a nu se întâmpla lucrul acesta, a introdus Domnul plăcerea în legăturile conjugale. Dar ‒ accentua el ‒ nu trebuie să ne scape faptul că, potrivit legii, copiii se zămislesc în mod incidental în vâltoarea satisfacției trupești. „Cel puțin să nu se împiedice zămislirea lor”, spunea dânsul.
Această situație a aproape întregii mulțimi a soților credincioși se tolerează de Biserică și se îngăduie ca o iconomie, dar este departe de a fi considerată ca respectare cu scumpătate a poruncii lui Dumnezeu în acest sens.
Curăția inimii și sfințirea credincioșilor, a clericilor, a mirenilor, a monahilor, a căsătoriților și necăsătoriților este ceea ce se cere prin excelență. Este vrednicia de căpetenie a poruncii absolut obligatorii a lui Dumnezeu, care Se bucură în mod deosebit de împlinirea ei. Așadar și cei căsătoriți au ca lucrare a lor, mai presus de toate, să se nevoiască în stadionul acestei porunci sobornicești, ca și ei „să vadă pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Aceasta este datoria principală a soților, care ar trebui să ordoneze și viața conjugală comună.
(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 143, Sursa: Doxologia.ro)