Există în lumea în care trăim persoane care deși se căsătoresc, își propun să trăiască precum ar fi frați. Astfel, cele două persoane renunță voit la a practica actul intim necesar procreării sau nașterii de copii. Deși în cadrul slujbei cununiei preotul slujitor cere „să li se dea lor viața cumpătată și naștere de prunci buni”, „dar de prunci, seminție cu viață îndelungată și să-i învrednicească a-și vedea pe fii fiilor lor”, sunt persoane care renunță voit la unirea trupească.
Așa ajungem să vorbim de căsătoria albă, de o căsătorie în care nu există întâlnire trupească. Mă întreb de ce este nevoie să arătăm că suntem în stare să trăim în feciorie, viețuind cu o soție în același pat? Dacă iubesc fecioria, mă pot călugări. Acest mod de viețuire îmi pare a ascunde în sine înșelăciune. Nici soț nu mă pot numi, dar nici monah.
Daca sunt persoane care aleg „căsătoria albă”, atunci ar trebui ca ele să-i ceară preotului să renunțe la cererea „dă-le lor roada pântecelui, dobândire de prunci buni”. E adevărat că au fost cazuri când unele persoane au născut ca urmare a rugăciunii. Dar acele persoane, precum Rebeca, soția lui Isaac, a născut astfel pentru că „era stearpă”. Din Sfânta Scriptură aflăm că Isaac „s-a rugat Domnului pentru Rebeca, femeia sa, ca era stearpă; și Domnul l-a ascultat, iar femeia lui, Rebeca, a zămislit” (Fac. 25, 21).
Mi se pare un nonsens ca Biserica să ceară lui Dumnezeu să le dăruiască copii sănătoși și buni celor ce se căsătoresc, iar aceștia să trăiască precum „frații”.
Dacă întâlnim în cadrul slujbei cununiei și cererea de a se „păzi nespurcat patul”, preotul cere prin aceste cuvinte ferirea celor doi de infidelitate, cere ca iubirea lor să fie deplină.
Așadar creștinismul rămâne realist. El nu exclude unirea trupească dintre bărbat și femeie, dar mărturisește că numai în căsătorie ea devine un mijloc de unire sufletească deplină.
Se invocă adesea cuvintele Sfântului Apostol Pavel, dar într-un mod nedeplin, căci acest sfânt nu spune doar „e bine pentru om să nu se atingă de femeie”. El mărturisește și că „fiecare bărbat să-și aibă femeia lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei….Dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (1 Cor. 7, 1, 2, 9)
În concluzie, pentru mine nu există decât două atitudini corecte față de pofta trupească: înfrânare totală de la ea în afara căsătoriei sau folosirea ei ca mijloc de unire sufletească. Deci, omul nu trebuie să rămână la pofta trupească, el trebuie să transfigureze unirea trupească. Dacă va rămâne doar la pofta trupească, el se va plictisi repede de celalalt și își va căuta satisfacția în altă parte.
(Adrian COCOȘILĂ, sursa: www.crestinortodox.ro)
