Casa fără uși

Adie a război. Conflictul din Siria îi pune față-n față pe americani și pe ruși. Și-au mai băgat coada și turcii. În orice clipă, echilibrul extrem de fragil se poate face țăndări, „războaie locale” explodând într-o conflagrație mondială ce ar putea fi ultima (dar deloc unica) în ciclul civilizațiilor de pe Terra. Se vor găsi date apte să demonstreze convingător că pământenii, de-a lungul mileniilor de civilizație, și-au mai dat foc la casă, arzând-o până-n temelii. După care, iavaș-iavaș, evoluția a luat-o de la capăt, începând cu parameciul… Războaie au fost, războaie-s încă. Fie că au durat 40 de minute (1896, Marea Britanie-Zanzibar), fie 335 de ani (1656-1986, Olanda-Scilly), toate au furnizat liste de eroi și au prilejuit decernarea multor sute de tone de decorații – scenariu, azi, perimat. Eroi, eroism, patrie, vitejie –mai avem nevoie de aceste noțiuni „defazate” într-o epocă în care se practică insidios confuzia între patriotism și naționalism? Care ar putea fi eroii de azi? S-au deformat și răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului „eroism” îndepărtându-se de rigoarea definiției din DEX („Capacitatea de a săvârși fapte mari; vitejie, fel de acțiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântați ca eroi – ultimul gest generos pe care țara îl face pentru cei care și-au pierdut viața în pustietățile asiatice. Sunt cu adevărat eroi? Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lui rămași în viață nu-s la fel de eroi? Umberto Eco: „Adevăratul erou este totdeauna un erou din greșeală; el visează să fie un laș cinstit, ca toți ceilalți”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de soldă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar rezolvă obligații politice internaționale și îngăduie atât de necesara răsplată materială pentru familia în nevoi. Întâmplarea de care vorbește Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe. Ba nu! – susține Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morții cu morții, viii, cu legendele. Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluționarilor, după rețeta ilegaliștilor „puțini am fost, mulți am rămas!”, și răsplătiți indecent cu spații comerciale, dote și tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se însăși ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: „Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română s-a nutrit și regenerat moral din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărășești și Oituz. Ce prestigiu mai poate avea o armată care și-a blagoslovit cu epoleți de colonel tot soiul de politicaștri? Caporalul moare în Afganistan, șmecherul capătă grad de colonel, vorba Chiriței, ”stând pe tandur”! Mai poate avea veacul eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că ”O patrie fără eroi e ca o casă fără uși”, în vreme ce iconoclastul Bertolt Brecht nu-i deloc de aceeași părere: „Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepție a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării și labilității criteriilor? S-ar putea crede că mai aproape de eroism – o spun asumându-mi consecințele – s-au aflat cândva legionarii. Un eroism naiv, anacronic, îmbibat de misticism și violență oarbă („într-o mână țineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare mai apropiat de temeiurile înseși ale definiției și ale viziunii unui Dimitrie Gusti („Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeași plămadă ca și sacrificiul de sine”) ori H.F. Amiel („Triumful sufletului asupra cărnii”). Ce eroi vor putea naște războaiele viitorului, purtate pe butoane, făr-de încleștări la baionetă, tranșee, ambrazuri, făr-de îndemnuri „Sărută-ți copiii, părinții și frații / Și-apoi să mergem la război”? Probabil că erou va fi declarat acela care va izbuti combinația de taste aptă să trimită drona Y în punctul X. Dar până atunci, mai este. Răgaz în care ar fi de folos să ne amintim ce scria Vlahuță: ”Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate acestea am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut aici…
Eroi au fost. Mai sunt încă, vor mai fi?
P.S.
Facem foarte rău că ni-e dragă și-o avem la suflet pe Simona Halep, drept pentru care, la B1 tv, ne mustră cu severitate Radu Banciu: „Deci noi, ridicolii acestei lumi, facem din fata asta o icoană, bă, a societății. Asta este sigla noastră. Este tot ce avem mai bun în țară. Fiți serioși! (…) Ea, săraca, n-a învățat nici să citească, nici să scrie. Un copil de clasa a doua se exprimă mai bine (…) Este ridicol, bă! Nu se poate!”