În Suceava, aproape de locul în care își așterne umbra stejarul secular de la Cajvana, cel mai bătrân arbore din sud-estul Europei, există o casă de poveste. O poveste cu sute de păpuși de porțelan, cu ochi lucioși, ce par să te urmărească la fiecare pas, cu un zâmbet inocent sau cu un rictus ciudat, în funcție și de starea ta interioară.
Delicatele creații ale unor meșteri care s-au străduit să le dea viață – de la chipurile cu trăsături umane foarte realiste până la detalii precum articulații sau degete care imită sugestiv corpul uman, au fost colecționate de o suceveancă, Oltița Tabarcea, care s-a întors acasă, după aproape 25 de ani petrecuți peste hotare, la muncă.
În casa pe care a construit-o pentru păpuși la Cajvana, o localitate renumită pentru hărnicia localnicilor, de la intrare ești întâmpinat de zeci de păpuși – mari, mici, blonde, brunete, mai palide, mai bronzate, îmbrăcate modern sau cu haine de epocă….
Când le vezi, privind spre tine, cu ochii lor mari, albaștri, verzi sau negri ca tăciunele, mai că te întrebi ce gânduri se ascund în spatele expresiei lor senine…
Fetița fără păpuși
Povestea impresionantei și valoroasei colecții de păpuși de porțelan începe demult, în vremurile în care jucăriile copiilor erau ceva la care visau cu ochii deschiși ani de zile, când țopăiau de bucurie pentru două portocale și o ciocolată, aduse cu greu de Moș Gerilă…
„Când eram mici nu am avut păpuși. Am fost două surori și un frate. Odată m-a invitat un văr de-al nostru la Suceava, să venim cu Crăciunul, să facem bani să îmi cumpăr păpușă. Am fost cu colinda, cu uratul, încât am făcut bani și am cumpărat o păpușă de la Bucovina. Aveam 12-13 ani și am venit acasă atât de fericită!
Am venit cu autobuzul și atâta o strângeam în brațe… Când am ajuns în Todirești, de unde sunt, am coborât mândră și mi-am zis: atunci când o să fiu mare, o să am păpuși câte vreau!”, povestește Oltița Tabarcea, înconjurată de păpușile ei dragi.
Fetița fără păpuși, devenită între timp om mare, a plecat peste hotare.
„Ulterior, plecând în Germania și având posibilitatea financiară, am început să îmi cumpăr păpuși. Am fost la un antiquemarkt, cum se cheamă în Germania, unde vin mai mulți colecționari. Acolo am văzut păpușa aceea, care parcă îmi zâmbea, dar era o sumă foarte mare, am spus că nu pot să o cumpăr. Dar atât m-am învârtit prin piață și m-am dus și m-am întors, încât la un moment dat mi-am zis: La naiba, întotdeauna mi-am dorit o păpușă, mă duc să o iau!
Aveam 25 de ani când am cumpărat păpușa aceea și când am dat banii am început să plâng și am strâns-o în brațe, încât lumea mă întreba «Dar s-a întâmplat ceva?».
Să vezi o femeie matură, cu copii, cumpărând o păpușă și plângând, probabil că îți spui «Asta e dusă cu capul!»”, rememorează Oltița Tabarcea. De atunci a început să colecționeze păpuși.
Mici cât să încapă în podul palmei sau mari cât un copil care merge la școală, cu păr drept sau cu bucle atent orânduite, prins în codițe sau împletit în șuvițe, cu haine moderne, pregătite de o ieșire în oraș sau cu port popular, demn de mers la horă-n sat, cu căciulițe de iarnă sau o bască ștrengărească, păpușile Oltiței au crescut la număr, au devenit o colecție impresionantă – pentru unii, iar pentru ea, o mare familie.
Emoțiile păpușilor
Fiecare din cele peste 400 de păpuși din casa-muzeu de la Cajvana are nume și cel puțin o poveste. La unele, povestea începe acum mai bine de 100 de ani, înainte de Primul Război Mondial. Câte ar putea povești dacă ar vorbi… doar că au gura închisă, așa cum se făceau toate păpușile înainte de Marele Război.
Ulterior au apărut cele cu gura deschisă, care au preluat atât de bine trăsăturile chipului uman, încât par ființe vii, doar că stau foarte cuminți acolo unde sunt puse, așteptând să li te adresezi cu o vorbă bună sau să le inviți la joacă….
„Mihăiță” seamănă cu băiatul ei mai mic, Iulian. A fost cumpărat la o licitație, pe care a câștigat-o la 9 seara și a trebuit să meargă 300 de km să ajungă până la proprietar, care pleca a doua zi de dimineață.
Vreo două păpuși le-a primit cadou de la colegele de la magazinul unde lucra, să o încurajeze, atunci când era bolnavă.
„Când ești singur într-o țară străină și nu prea ai prieteni, păpușile pot fi cei mai buni tovarăși. A fost și o perioadă când am fost bolnavă – un pic mai serios chiar – iar singură fiind în Germania, am găsit multă alinare în aceste păpuși. Le pieptănam, le schimbam hăinuțele, rochițele, le spălam, le curățam… așa am depășit acea fază grea. Am prins drag de ele. Când veneam acasă parcă se bucurau, chiar și acum spun adesea că îmi zâmbesc”, spune femeia, cu o oarecare reținere.
Copiii ei sunt mari, au familiile lor și au rămas în Germania. Ea e singura care s-a întors acasă, dar cumva, îi are alături, zi de zi: „De câte ori urc pe scări, am niște păpuși care seamănă cu băieții mei și tot îi văd că zâmbesc, sau când plec, îi văd supărați. Parcă-și schimbă fizionomia – asta sigur că e în capul meu. Dar sunt foarte fericită că le am și de câte ori văd păpuși, mi-e greu să trec și să nu le cumpăr”.
Ca orice colecționar, are anumite standarde.
„Mă uit mereu să fie de colecție, de porțelan. Păpuși de plastic nu cumpăr, doar ce am primit cadou – precum acel căruț cu bebeluși, din 1972, primit de la o prietenă din Germania. Din România am foarte puține păpuși din păcate”, spune ea, arătându-ne două „româncuțe” cu port popular tradițional, ca pentru o mare sărbătoare.
Îi sunt tare dragi și vrea să găsească mai multe păpuși românești vechi și să facă o colecție cu costume tradiționale din toată România.
Muzeul păpușilor de porțelan, la Cajvana
Dornică să împartă cu alții emoțiile care o încearcă în prezența păpușilor de porțelan, cu trăsături umane și ochi strălucitori, Oltița Tabarcea ni le prezintă, cu fericirea unei copile care atunci a primit prima ei păpușă. Ar vrea ca și alții să vină să le vadă, iar ea să le prezinte, ca într-un fel de muzeu, la care accesul să se facă doar pe bază de zâmbet și un simplu „Bună ziua!”.
Un muzeu al păpușilor, așa cum există în marile capitale ale lumii, doar că în Cajvana, în Bucovina.
Cea mai „în vârstă” păpușă este o cochetă contesă din Franța, care a rămas doar cu un picior de porțelan, dar colecția sa cuprinde numeroase alte doamne din „înalta societate”, cu costume elegante, de o complexitate uimitoare, care rivalizează cu cea a creațiilor caselor de modă, produse în Franța, Italia și Germania.
Unele păpuși se dovedesc a fi prezențe surprinzătoare. O păpușă neagră, de vinil, este îmbrăcată în costum tradițional nemțesc, pe când blonda Alena poartă o catrință tradițională din România.
Toate păpușile ei au primit nume, dar în timp la unele le-a uitat…
Păpușa Adelina, o blondă cu ochi albaștri, visători, a primit numele după o fetiță căreia îi semăna și de care i-a plăcut foarte mult. O are de vreo 20 de ani și e neschimbată – la fel de tânără și de frumoasă, în ciuda scurgerii nemiloase a timpului.
Poate de aici și fascinația pe care o stârnesc aceste creații, atât de fragile și totuși atât de rezistente în fața timpului care pe oameni nu îi cruță deloc.
„Acasă” e doar în România
După 25 de ani de Germania, dorul de casă a determinat-o să se întoarcă.
Oltița recunoaște că deși a dus-o bine în Germania, nu i-a plăcut să trăiască acolo.
Cu inima se afla aici, unde a revenit an de an, chiar și de două ori.
A vizitat și alte țări, i-a plăcut, dar pentru ea România a rămas mereu „acasă”.
„Am început ca femeie de serviciu, la un privat, apoi am lucrat la un magazin, vânzătoare. M-a văzut cineva cum lucrez, m-a urmărit și m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez la magazinul lui. După două săptămâni am schimbat postul, am devenit șefa magazinului, mi-a dat cheile, deși nu știam chiar bine să vorbesc și nu înțelegeam ce vrea el cu cheile… Am avut 13 colegi pe care a trebuit să îi îndrum. După toată munca depusă m-am îmbolnăvit foarte grav, a trebuit să renunț la lucru”, povestește Oltița, din mijlocul păpușilor ce par obișnuite să o asculte.
Numele bolii îl rostește încet, cu reținere și teamă, rememorând, fără să vrea, momentele cumplite în care stătea întinsă pe patul de spital – o păpușă umană, fragilă, strângând la piept o păpușă de porțelan…
„Ulterior am revenit la lucru dar nu mai puteam să ridic și să face multe alte treburi, încât nu am făcut față cerințelor… Atunci am încercat să îmi fac o firmă de curățenie în Germania și a mers foarte bine treaba, doar că am avut iar probleme de sănătate, cu inima, având chiar și un infarct. Lucram foarte mult ca să-mi ajut familia, în special cei doi copii… Atunci am spus că e cazul să o las mai moale… În tot timpul ăsta păpușile au fost alinarea mea, cu ele am vorbit și am împărțit suferința și speranțele”, adaugă Oltița, care, cu ochii mari, lucitori și un șirag de „perle” albe, mari, la gât, pare ea însăși o păpușă.
Iar pentru că „acasă” e doar aici, în România, s-a întors, împreună cu prietenul ei, Viorel, să construiască o casă pentru cele peste 400 de păpuși de porțelan și o casă pentru ei, cei dornici să redescopere locurile și oamenii așa cum îi știau odinioară, când erau copii și nici nu visau la străinătatea care i-a marcat – frumoși la chip și la suflet, dornici să ajute și bucuroși să fie ajutați. O lume ideală, la fel ca păpușile de porțelan de care au prins amândoi drag, care, după zeci sau chiar sute de ani, transmit la fel de puternic emoția copilăriei.
Istoria păpușilor de porțelan
Istoria păpușilor de porțelan începe undeva pe la 1770, când primele capete de porțelan au fost create în Cornwall, Anglia. Primele păpuși englezești erau destul de brute, fără un finisaj extraordinar. Doar capul era din porțelan, corpul fiind făcut din cârpe sau lemn.
Germanii au fost primii care au realizat păpuși cu umeri din porțelan, de care era prins corpul. Tocmai de aceea, mulți consideră că istoria lor începe în anii 1840, în Germania, cu păpușile “China”, denumite după porțelanul folosit în producerea lor. Acestea erau create pentru copiii din familii bogate și reprezentau doamne elegante din înalta societate.
Franța s-a impus pe harta producătorilor de păpuși din porțelan în special pentru hainele de ultimă modă cu care le îmbrăcau. Acolo, păpușile cu cap din porțelan și ochii din sticlă au fost modificate în anii 1900, fiind denumite “Bebe” și reprezentând copii cu diverse expresii faciale, păstrându-se în același timp și stilul păpușilor “fashion”. Francezii au revoluționat aceste creații, reușind să imprime chipurilor din porțelan expresii umane.
Păpușile din porțelan sunt de două feluri: „bisque” și „China”.
Păpușile „bisque” sunt caracterizate de finisajul realistic care dă impresia mată a pielii, iar cele tip „China” au aspectul lucios al bibelourilor din porțelan.
Ca o curiozitate, păpușile bărbat sunt foarte rare.
Păpușile au o viață a lor, reușind să supraviețuiască după ce au trecut prin mâinile copiilor, apoi prin războaie și dezastre naturale, iar cele din porțelan, create după luni de muncă, sunt considerate opere de artă, fiind în atenția colecționarilor din întreaga lume.
