Deloc surprinzător pentru mine, Daniel Tănase pășește și își conturează inspirat locul în literatură, adică în spațiul nespațiu „uriaș depozit de aripi”, printr-o carte, „Aripi la vedere / trei vocații” (Mușatinii, 2017), în care mottoul din Nichita („Oamenii sunt păsări / cu aripi crescute pe dinăuntru”) nu înseamnă un pretext, ci un reper întru deslușire și deslușiri. O carte aparent metafizică, aparent existențială sau poate că din plin metafizică și existențială, în care parabola conturează, între Pământ și Cer, vocațiile sacerdotale ale fiecărei ființe umane, cele trei personaje, Preotul, Profesorul și Doctorul, sugerate, încă din subtitlu, ca însemnând „trei vocații”, consacrând și delimitând tot atâtea tentații inițiatice, dar și zăgăzuiri ale spiritului uman. În fond, ne naștem „reporteri” (simbolul unei curiozități pe care aș numi-o arhetipală, în ciuda faptului că împărtășesc în totalitate argumentele lui Lucian Blaga împotriva surogatului arhetipal) și, tocmai de aceea, preluăm și vehiculăm valori metafizice și existențiale convenite și acceptate istoric, într-un parcurs liniar care ignoră aripile stănesciene „crescute pe dinăuntru”, conferindu-i inițiatorului-zăgăzuitor puterea de a fi „un simplu negustor de aripi”, în ciuda faptului că, deși le tot achiziționăm, arareori folosim vreo pereche pentru a încerca zborul, capacitatea individuală a spiritului de a se avânta spre libertate.
Fiind vorba de vocații, deci de aptitudini de intrare în armonia universală, și nu doar de personaje ca atare, Preotul lui Daniel Tănase este Sacerdotul, deci creatorul de spiritualitate și nu doar „bătrânul înțelept care se ocupă de sacrificii”, cum glăsuiesc etimologiile tuturor religiilor lumii, Sacerdotul care, amintind de Iisus, „cu zâmbetul pe buze și cu bucurie pășește” printre deslușiri și închipuiri, apoi, ostenit de respirațiile din preajmă, „se oprește din mers și cântă”. Preotul ține ochii închiși și cântă. Cuvintele sale cântate nu se ridică către cer, cum te-ai gândi, ci cad pe zăpadă. Atunci când ating zăpada ele lasă urme”. Închiderea ochilor înseamnă desprinderea din deslușiri, în toate cărțile religioase ale omenirii, dar, „uneori, sunetele grave, în căderea lor pe zăpadă, lasă forma unei cruci”, iar din „sunetele înalte cad lumânări, de bună seamă în număr mare și aprinse, care lovesc zăpada”, pentru că lumânarea nu este iluminarea de dincolo de pleoapele ochilor închiși, pentru că „pentru Preot a cânta nu este decât o formă de respirație (…) prea puțin înțeleasă de ceilalți”, vocația inițiatorului în libertatea spiritului înveșnicind vremelnicia, prin faptul și făptuirea, ca să fac iarăși o trimitere la Blaga, că el „trăiește un singur anotimp: anotimpul zăpezii”, iar „călătoriile sale sunt solitare, pentru sine și întru sine”.
Pe un alt palier al degenerescenței sacralității convenite și istoricește acceptată, se află inițiatorul în lumesc, neguțătorul de aripi care nu folosesc la nimic: Profesorul. Veșnic intersectat cu fireasca și banala curiozitate umană (Reporterul, care poartă și un nume, Andrei, pentru că numele vremelnicește – cum se zice în primele cărți sacre ale omenirii), Profesorul se ivește doar atunci când „legenda este o formă deghizată a tăcerii”, când „cuvintele sunt cu totul neputincioase să descrie realitatea, iar tăcerea nu ne apare ca o opțiune comodă”, pentru că „ficțiunea se scrie prin realitate, iar realitatea se scrie prin ficțiune”. Iar inițierea în nebuniile realității creează, în planul degenerescenței spirituale, o altfel de lumească ierarhie, cea a notorietății, admirabil sintetizată de Daniel Tănase prin postulatul deloc întâmplător, conform căruia „în materie de notorietate, nebunul este întotdeauna superior prostului”. În fond, prostul ignoră că e locuit de aripi, iar nebunul le folosește nechibzuit și aglomerat și, prin asta, „sparge rutina, rupe monotonia”, șocând și înfricoșând prin întrezărirea involuntară și haotică a zborului, a desprinderii din convenit și obligatoriu, din „întunecimea spațiului strâmt”, în care „fluturii se așează pe corpul tău”, determinând ultimativ apariția Doctorului, cel care se ocupă și se asigură, pe un palier inițiatic inferior, că „mișcarea persoanelor între grupuri (… este) liberă”. Doctorul, „o licărire neobișnuită acum”, un acum al trupurilor „uriaș depozit de aripi”, cu o anume misiune, care ține de prezentul continuu, apare „de îndată ce cuvintele se scuturau de sensurile lor obișnuite”, de ordinea firească, cu tentative doar de întrezărire a poeziei – degenerescența cântecului sacerdotal al inițiatului iluminării, care închidea ochii, când „pe zăpada nemărginită”, pe care pășea „fără să lase urme”, și pentru care „singurul strigăt este cântecul său” – Doctorul, deci, lasă după sine „faimoasele sute de pagini cu versuri scrise” (necântate!), deci de realități convenite, dar care „urmau desigur să rămână necitite”, condiția fundamentală a omenirii fiind uitarea îndatoririlor față de memorie.
Citind altfel „Aripi la vedere / trei vocații”, de Daniel Tănase, cred că mi-a fost dat să întâlnesc o proză care, alături de romanul „Play-list pentru sfârșitul lumii”, de Mihnea Blidariu, chiar înseamnă ceva în literatura română a ultimelor trei decenii.
*
Cea de a doua carte a lui Daniel Tănase, „Jurnal de guvernator” (Mușatinii, 2016), deși va trece, în ochii bigoților și ai celorlalți neștiutori, drept una masonică, este, de fapt, o mărturisire a acestor vremuri, din perspectiva relaționărilor umane, inclusiv prin acte de caritate. Scrisă ca un raport, ilustrat de numeroase fotografii – mărturii ale unei solidarizări umane atotcuprinzătoare, dar și ale unei firești sloboziri a sufletului de înnegurări istoricizate, cartea înseamnă „un combustibil excelent pentru miile de proiecte” pe care numai solidarizarea umană la poate transforma în realități.
Ion DRĂGUȘANUL
