Nu o să vă vină să credeți că „Un yankeu la curtea regelui Arthur” de Mark Twain l-a făcut praf pe cel mai important critic și istoric literar postbelic, Nicolae Manolescu, fiind bineînțeles, cea mai mare provocare de la 11 ani. Au urmat „Roșu și Negru”, ”Război și Pace”, „Le Grand Meaulnes” al lui Alain Fournier.
Conceptul de maturizare prin lectură, care intervine mai devreme sau mai târziu, s-a concretizat pentru Mihai Măniuțiu prin „Un răstimp în infern” de Arthur Rimbaud.
Pe Dan C. Mihăilescu, romanele lui Dostoievski l-au lovit năprasnic, pe când Horia Roman Patapievici s-a vândut pur și simplu, moral și intelectual lui Nietzsche (trebuie să recunosc că și eu mă număr printre victimele sale), urmând ca Pascal să devină maestrul său absolut.
Cine ar fi crezut că există cineva în România care a îndrăznit să schimbe finalul marelui roman „Idiotul”, deoarece i-a adus unele nemulțumiri cititoarei, iar soarta personajului i s-a părut nedreaptă? Ioana Pârvulescu a rescris acest final, iar în ceea ce privește tema cărții, propune 10 trepte, adică un traseu „plăcut” de la poveștile copilăriei, la Biblie.
Andrei Pleșu a surprins și de astă dată cu articolul publicat, prin faptul că sfaturile sale ajung la destinație fără a afecta în vreun fel sau altul pe ceilalți. Iată ce afirma: „A recomanda o carte e un act de maximă răspundere (…) Solemnitățile pedagogice, ca și neglijența frivolă, pot strica minți, caractere și vieți. E preferabil (…) să nu te pronunți decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.
Actorul Victor Rebengiuc mărturisește: „Bunica mea m-a învățat să citesc la cinci ani, dar nu m-a învățat ce să citesc”.
E necesar să știm ce să citim? Poate uneori e bine să știm și acest lucru, însă învățăm din eșecuri, nu din succese! În ceea ce privește lista autorilor preferați ai lui Victor Rebengiuc, putem aminti de Tolstoi, Gogol, Vișnevski.
„Acasă, adică în lumea cărților” este locul în care Alex Ștefănescu deapănă amintiri și ne împărtășește o parte din secretele sale. Poeziile lui Eminescu l-au cucerit foarte devreme, însă titanii literaturii l-au însoțit atât în copilărie, cât și mai târziu.
Datorită tatălui său, care a deținut o bibliotecă impresionantă, criticul, prozatorul, realizatorul de emisiuni culturale spune că îi recunoaște imediat pe cei care nu avut în copilărie o bibliotecă, după felul cum vorbesc sau scriu, chiar dacă sunt personalități ale culturii contemporane.
Valeriu Stoica le este și astăzi recunoscător tatălui, mamei, lui Eminescu și lui Jules Verne pentru că i-au dăruit magia poveștii și criteriul lecturii.
Pentru el, cărțile care nu au nici o poveste, oricât ar fi de rafinate, sunt în afara literaturii; pe când cele care au o poveste, trebuie să-și păstreze forța de seducție, oricât de elaborate și de subtile ar fi tehnicile narative; când acestea ucid povestea, ucid și literatura.
O altă poveste captivantă însoțește acest personaj, în care s-ar putea să ne regăsim și unii dintre noi.
Dacă vorbeam de modele, trebuie să recunoaștem că înseși personajele din romanele sau poveștile copilăriei au reprezentat criterii după care ne-am ghidat de-a lungul anilor.
S-a identificat cu Raskolnikov, cu Creangă a fost mereu împreună, citindu-l toată viața, iar pe Baudelaire l-a iubit cum iubești un unchi ceva mai în vârstă: Ion Vianu descrie momentul din care s-a simțit în stare să înfrunte orice carte.
La rândul său, marele eseist, prozator și totodată medic psihiatru numește „zece cărți prin care am început să devin om”. A descoperit ce înseamnă inteligența, ingeniozitatea, simțul suspansului prin operele „Histoires extraordinaires” și „Nouvelles histoires extraordinaire” de Edgar Allan Poe.
Povești culese din 19 vieți, comprimate într-un singur volum, tipărit la Editura Humanitas în anul 2010, vă așteaptă să le retrăiți, gustând din farmecul vremurilor în care copilăria și adolescența vă cutreierau tărâmurile.
Iulia ROMAN
