În acte sunt orășeni. În buletin figurează că locuiesc pe străzi cu nume răsunătoare, de pictori, de artiști, personalități sucevene și naționale, precum Ștefan Luchian, Vasile Pârvan, Victor Babeș, eroi ai războiului de Independență – Ecaterina Teodoroiu, sau chiar titani ai literaturii ruse, precum Lev Tolstoi.
Dar, în realitate, trăiesc pe ulițele pline de noroi ale unui sat care doar cu numele e cartier al municipiului reședință de județ.
Cizmele de cauciuc, o modă necesară
Prima regulă care trebuie respectată, dacă te aventurezi pe “străzile” din Burdujeni Sat, este să te dotezi cu cizme de gumă, preferabil cât mai înalte. Pentru locuitorii acestui cartier al Sucevei, acestea sunt mereu “la modă”, mai bine zis o necesitate, pentru a putea circula prin valurile de glod în care ți se afundă piciorul la fiecare pas.
“Acum e bine, să fi văzut cum era acum câteva zile, când a plouat”, îmi spune din mers Ionel Murariu, care, după ani și ani de antrenament, se strecoară șerpește pe ulița plină de glod, ochind imediat locurile în care noroiul a fost tercit de călcătura altuia, de roata unei mașini sau de copita unui cal.
E atât de bine pregătit, încât își permite să iasă la plimbare chiar și cu pantofi, deși orice pas greșit l-ar face să se cufunde în clisa maronie-negriciosă cel puțin până la glezne.
Copiii, cărați în spate pentru a ajunge la școală
Locuitorii cartierului, care își dă arama pe față chiar din numele său, s-au adaptat cum au putut la condițiile de trai.
Care nu și-a permis mașină, cu care să intre și să iasă în curte fără a se murdări pe haine, s-a dotat cu căruță, care e la fel de bună pe aceste drumuri.
Care nu are nici una, nici alta, e condamnat să își care copiii în spinare, când îi trimite la școală, dacă vor ca aceștia să nu fie de râsul colegilor, la cât de murdari ar ieși de pe uliță.
“Să vezi cum e să cari în spate un copil mare de 11 ani, ca să nu ajungă plin de noroi la școală! Atunci să mă întrebi cum se circulă!”, îmi aruncă un răspuns nervos o femeie care se avântă prin glodul de pe strada Lev Tolstoi, conștientă că hainele ei sunt deja compromise.
De fapt, asta e a doua regulă pe care trebuie să o urmezi dacă vii în acest cartier. Mi-o spune amuzat de situație un bărbat care e în vizită la un prieten, deși a venit îmbrăcat într-o salopetă de muncitor, stropită cu var și tivită cu noroi pe margini: “E belea mare aici! Nici nu te poți îmbrăca cu haine normale dacă vii în vizită la cineva. Mai bine le iei ca schimburi, și după ce ajungi te îmbraci cu ele, iar la plecare le înlocuiești”.
Mi-e greu să îmi imaginez o nuntă pe ulițele acestui cartier de oraș, cu nuntași la costum și o mireasă îmbrăcată în alb…
Drumul spre iad, pavat cu intenții bune
Teoretic, locuitorii acestui cartier beneficiază de aceleași facilități ca și restul sucevenilor – apă, canalizare, termoficare, gaz metan. Practic, nu au nimic.
Ba da, au apa de fântână, WC-ul din fundul curții, focul din sobă și butelii la aragaz, adică aceleași condiții ca într-un cătun pierdut prin munți.
Primele lucruri care s-au făcut cu adevărat pentru ei, să beneficieze de utilități, în special apă potabilă și canalizare, le-au adus mai multă mizerie și chin în ultimii doi ani.
Cam atât au de când au început lucrările de extindere a rețelelor de apă și canalizare și în acest cartier defavorizat al Sucevei.
“Drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, spune o vorbă de duh, care se adeverește încă o dată. Lucrările menite să le facă viața mai ușoară și să le ofere condiții mai bune de trai le-au transformat viața într-un iad, în cei doi ani de când au început.
Noroiul se întinde peste tot, cât vezi cu ochii, drumurile sunt aproape inaccesibile, camioanele se afundă aproape zi de zi în șanțurile săpate pe marginea drumului și uitate de constructori doar cu o mână de pământ și balast aruncate în ele, încât și singurele mijloace de transport în comun care mai ajungeau în acest cartier parcă uitat de civilizație refuză să se mai aventureze aici.
“De luni, maxi-taxi 15 nu mai vine în Burdujeni Sat. Așa mi-a zis șoferul. Nu vor să își distrugă mașina pe aici”, spune Aneta Duțuc, care mai așteaptă încă ziua în care cei care au săpat șanțuri pe strada lor, 22 Decembrie, să vină să toarne și ceva balast peste pământul pe care l-au răscolit și l-au lăsat să fie bătătorit de pașii oamenilor.
„Mai repede se lucra pe vremuri…”
“Nu avem nimic cu primăria, că măcar a vrut să facă ceva pentru noi. Dar cei care muncesc aici își bat joc de noi. Mai repede se lucra pe vremuri, când aveau doar o sapă și un târnăcop, decât acum când au utilaje fel de fel”, spune un bărbat, amărât să tot vadă străzile făcute vraiște și copiii obligați să circule printre mașini, pentru că trotuarele drumului principal, singurul asfaltat, sunt pline de pământul scos din șanțuri, ori de mormane de nisip și pietriș.
Deși lucrările au început prin ianuarie 2008, cei din cartier nu au nici acum acces la utilitățile pentru care au îndurat atâtea. Unii dintre ei s-au racordat ilegal la canalizarea făcută, care nu e funcțională însă, încât mizeria lor se adună undeva, gata să răbufnească în cine știe ce colț de cartier.
“Cum să termine când toată vara i-am văzut dormind cât era ziua de lungă la marginea pădurii? Uite acolo, lângă releu, îți arăt un loc care e bătucit de spinările lor, unde au dormit”, spune cu obidă și Ciprian Rusu.
La plecare, ne întâlnim cu poștașul cartierului. Surprinzător, deși are de parcurs un traseu de coșmar, e îmbrăcat elegant, cu blugi și pantofi de piele.
“Azi am lăsat cizmele acasă, mă dureau rinichii de cât am mers cu ele prin noroiul rece. Trebuie să mai respire și picioarele. Iar blugii mi s-au udat oricum până sus și așa am stat cât era ziua de lungă”, mărturisește Petru Magazin, împăcat cu sine și cu greutățile pe care le are de înfruntat în fiecare zi în care duce scrisori, ziare și vești celor din Burdujeni Sat.
Poate că asta e a treia regulă care dictează aici – să înveți să îți accepți situația și să te descurci cu ea, oricât de mizerabilă ar fi.
