Ne face o deosebită plăcere să răsfoim paginile unor cărți mai vechi, descoperite prin anticariate sau donate de prieteni, spre a cunoaște modul în care gândeau înaintașii noștri despre om și societate, despre bine și rău, despre datoriile morale și civice ale cetățenilor, etc.
Recent, distinsa Eugenia Popescu, profesor universitar la Facultatea de Medicină din iași, cunoscut chirurg la Spitalul Sf. Spiridon Iași, aflând de strădania mea de a organiza un muzeu etnografic și religios, mi-a dăruit o carte tipărită cu litere chirilice în tipografia pitarului Constantin Pencovici din București în anul 1839.
Datoriile omului creștin
Volumul, scris de paharnicul Simeon Marcovici se intitula „Datoriile omului creștin” și era dedicat Domnului Țării Românești, Alexandru Dimitrie Ghica.
Demnă de relevat este ideea care străbate întreaga lucrare și care este scoasă în relief chiar din „Închinăciunea” pe care autorul o face Domnului. Este vorba de luminarea poporului prin învățătură. În consecință, nu ne mai surprinde elogiul pe care paharnicul îl face voievodului care a dispus întemeierea mai multor școli, cunoscut fiind faptul că „o nație atunci numai poate fi fericită când oblăduitorii vor fi filosofi, sau filosofii vor fi oblădui”.
Consecvent ideii urmărite, paharnicul își dezvoltă opiniile în mai multe capitole din conținutul cărora putem deduce centrul de greutate al preocupărilor sale. Astfel, putem menționa: „Meșteșugul de a să mulțumi fiecare pe starea sa”, „Griji domesnice, fericire domesnică”, „Rugăciune domesnică”, „Plugarul”, „Meșterul”, „Jertfirea pentru binele obștesc”, „Puterea rugăciunii”, „Păcatul și neștiința”, „Unirea”, etc.
„Să avem credință adevărată în Dumnezeu”
În cuprinsul acestora regăsim un interesant amalgam de idei iluministe, stoice, unioniste etc. Prin crearea unor „așezământuri de învățătură” de către Domn, autorul vedea principala contribuție a acestora la „sfâșierea vălului neștiinței”: „Ați binevoit a grăbi cu vreo câteva veacuri civilizația României și ați zis: sfâșiesă vălul ce apasă duhul țăranului; luminezese tot românul prin școale bine chibzuite și așezate în toate satele; vălul s-a sfâșiat, școalele s-au întocmit, întunericul a pierit; lumina s-a ivit triumfătoare și în ziua de astăzi toată suflarea rumânească să bucură de darul învățăturei, bine cuvintează cu lacrămi de recunoștință scumpul nume al Mării Voastre ca al unui adevărat părinte”.
Stoicismul paharnicului este prezent în îndemnurile sale ca fiecare să se mulțumească cu situația în care se află: „să ne mulțumim pe starea noastră, sârguindu-ne a o îmbunătăți prin mijloace cinstite și să fim cucereși, adecă să avem credință adevărată în Dumnezeu și virtute nefățarnică”. După cum s-a putut constata gândirea creștină nu face decât să încoroneze aceste virtuți, grație cărora omul poate cunoaște adevărata fericire: „Ce dar trebuie să facem ca să fim fericiți? Să ne păstrăm inima curată și cugetul nevătămat, să lucrăm fapte bune”.
„Lucrul cel mai de temeiu este omul”
În sfârșit, nu se putea ca un astfel de om care a trăit în preajma revoluției din 1848 să nu fie marcat de ideile timpului său. Deslușim în această privință o patetică profesiune de credință față de binefacerile unirii: „Neunirea unui norod este întotdeauna semnul premergător al desăvârșitei sale căderi”, „Unde domnește unirea acolo este dragoste, frăție, fericire, înflorire și putere”. Nu trebuie uitat nici patriotismul paharnicului-cărturar. În caz de primejdie, sacrificiul suprem reprezintă cea mai înaltă „datorie” a omului creștin: „Dacă patria aflându-se în primejdie de pieire, cere de la noi cea mai mare jertfă, adică viața noastră suntem datori a o închina. A muri pentru patrie este moartea cea mai frumoasă și mărinimoasă și sfântă, căci are de sfârșit fericirea unei nații a neamului omenesc.”
În esență, gândirea unui autor în care se întrepătrund idei înnoitoare ale vremurilor trecute și prezente nu ne poate lăsa indiferenți, întrucât reflectă o stare de spirit în care se puneau temeliile României moderne. Pe scurt, ea poate fi sintetizată într-o singură propoziție revelatoare: „Lucrul cel mai de temeiu este omul și în om Duhul lui cel nemuritor”.
Prof. Arhid. Ștefan HRENIUC
