Exact asta îmi mai lipsea acum: un prieten, important om de afaceri, a auzit nu știu de unde chemarea literaturii, astfel că m-a rugat să-i scriu prefața la volumul de debut. Un volum de proză, conținând câteva povestiri, editat pe banii săi.
Încă o dată ne dăm seama cât de paradoxală e țara în care trăim, ea numărând cu certitudine mai mulți politicieni decât alegători și mai mulți scriitori decât cititori. În plus, vremurile de acum se dovedesc crâncene pentru artă, în general, și pentru literatură, în special. De aceea, cu scuzele de rigoare, încă nu mă pot pronunța dacă acela care alege, în aceste condițiuni de-o rară vitregie, să debuteze literar merită să fie felicitat sau, dimpotrivă, internat într-un ospiciu de maximă siguranță. Optez, mai curând, pentru punctul doi. Oricât de mulți bani ai avea, de ce să-i dai ca să te vezi tipărit?
Până la urmă, oftând și opintindu-mă, am scos la capăt prefața, ajutat și de faptul că prietenul s-a dovedit unul dintre meșteșugarii îndemânatici care, din umbre și din slove, s-a priceput să țese o funie narativă trainică, întrebuințată în mod onorabil, pe alocuri redutabil.
Cu toate astea, dintr-o precauție scuzabilă, m-am ferit să scriu în rândulețele cu pricina – după cum dictează prostul obicei al locului nostru, cu ocazia debuturilor literare – că autorul este noul Cehov, noul Shakespeare, noul Tolstoi, noul Caragiale sau, vai de mine, noul Fănuș Neagu.
Așa cum a făcut un mare poet, actual răposat, când i-a apărut un volum de povestiri semnat de marele bizon moldovenesc din rasa Simirad. „Îl aveți în față pe noul Cehov”, a tunat poetul, care curând a murit, pe când își rezolva chirurgical niște hemoroizi.
Hemoroizi cu care s-a procopsit, n-am nici o îndoială, după ce i-au ieșit pe gură laudele la adresa bizonului din rasa Simirad. Nu zice vorba noastră populară că „gura face, curul trage”?
