Cărți cu gratii

Amatorismul clasei noastre politice îl exprimă cum nu se poate mai bine repezeala, precipitarea legislativă, lipsa moderației și a necesarului echilibru în luarea deciziilor: scoatem carul împotmolit în șanțul din dreapta și-l prăvălim în glodul celui din stânga. Sigur că proliferarea literaturii („științifice”!) scrise în detenție și convertită în reduceri de executare a pedepsei devenise din amuzantă, de-a dreptul scandaloasă: trei „opere” în 2011, șase în 2012, 11 în 2013, 69 în 2014, 331 în 2015! Și-i clar că nu-i vorba decât de un șperaclu oferit de legislație și speculat prompt de infractori. Care, astfel, comit o nouă infracțiune, similară evadării, câtă vreme se obține același rezultat, adică o punere în libertate prin mijloace frauduloase. Poate, la vremea când s-a alcătuit legea cu pricina, cartea încă mai era carte; între timp, statutul ei s-a degradat vizibil, iar dna Prună vrea să-i mai dea un șut.
Se știe că sunt sumedenie de exemple ce atestă că în recluziune s-au născut, de-a lungul veacurilor, prețuite cărți de referință. Și Marco Polo a scris în detenție, și Dostoievski, și Mandela – ca să nu-l mai amintim pe Hitler. Există un capitol întreg în Istoria literaturii române dedicat acestei categorii de creații, fie memorialistice, fie beletristice, fie epistolare (vezi cărțile pe tema „literatura detenției la români” semnate de Mihai Rădulescu în 1998, Ruxandra Cesereanu, tot în 1998, Mircea Anghelescu în 2013). Radu Gyr a scris în închisoare strofele incendiare „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, iar Noica și-a edificat principalele coordonate ale filosofiei sale în timpul privării de libertate de la Câmpulung Muscel (1949-1958).
Doamna Prună s-a repezit să afurisească în vrac tot ce-i creat în spatele gratiilor – și-i ciudat ca un ministru al Justiției să ignore un principiu de drept elementar, prezumția de nevinovăție. Fermitatea repezită te poate aduce în pragul ridicolului, fiindcă nu locul și nici condițiile în care s-a scris cutare op îl descalifică ab initio, ci eventuala precaritate a lucrării în sine, coroborată sau nu cu incapacitatea reală de a o produce a respectivului autor. Am scris câteva zeci de cărți și am publicat în milioane de exemplare cărțile altora, așa că-mi pot aroga o anume cunoaștere a travaliului dur necesitat de finalizarea oricărei tentative editoriale. Nefiindu-i numaidecât necesar obligatoriul suport bibliografic și informațional la zi, literatura beletristică pare a se putea ivi și supraviețui chiar și-ntr-un univers carceral. Impresie falsă: autorul trebuie să-și poarte cartea în gând rând cu rând, filă cu filă, destin amănunțit (al personajelor) cu destin. Absolut imposibil în hărmălaia promiscuă a penitenciarelor românești mizere și supraaglomerate.
Marchizul de Sade, singur în celula din venerabila Bastilie, a avut când și cum să-și imagineze ororile din „Cele 120 de zile ale Sodomei”, dar, cu siguranță, n-ar mai putea s-o facă într-o Jilavă a zilelor noastre. Cartea științifică presupune alte rigori; dacă faci abstracție de capacitatea reală a celui ce afirmă c-a scris-o s-o și „comită”, nu pot fi omise exigențele documentării la zi și ale accesului la surse bibliografice imposibil de aflat la dispoziția deținutului. Toate acestea o îndreptățesc deplin pe dna Prună să decidă intervenția fermă pentru stăvilirea acestei producții editoriale de doi bani (care, lipsită de consecințe administrative, s-ar stinge de la sine). Nu, însă, și a decreta, fie și indirect, orice lucrare concepută în detenție ca fiind culpabilă, măsluită, cumpărată, lipsită de valoare. Este absurd să se acorde în continuare diminuări de pedeapsă deținutului care lucrează în atelierul de tâmplărie, dar nu și celui ce prestează o (prezumtivă) muncă intelectuală.
De aici încolo începe altă discuție: cine apreciază valoarea cărții și decide în consecință? Nici într-un caz Penitenciarul, nici chiar șeful pușcăriilor, ajuns, iată, pe post de acar Păun, expus și el repezelii vindicative a dnei ministru. Avem Academie, universități, asociații ale creatorilor din toate domeniile, se poate imagina un sistem de apreciere profesionistă și de avizare cât de cât onest, aflat, sau nu, sub egida Ministerului Justiției. În fine, o ultimă chestiune: aceste „opere”… există oare? Am căutat cărțile de colorat ale lui Becali în librăriile din Iași – nici urmă. După cum n-am găsit nici operele lui Gică Popescu, nici pe cele semnate de Copos. Aflu, din gazete, că autorii „au cumpărat întregul tiraj”. Cât va fi fost acel tiraj? În tipografii am văzut și cărți tipărite în cinci exemplare (cât era necesar pentru cutare promovare, doctorat, ori dosar de pensie). Dar astea nu mai sunt cărți, ci un soi de „amintiri de la Sovata” de uz personal, rânduite în raftul cu pești de sticlă și pescari chinezești. Cartea este carte dacă circulă și n-o citește doar… autorul. Obligativitatea menționării tirajului în caseta tehnică ar mai domoli avântul ilicitului editorial. De s-ar legifera, ar rezolva multe.