Cărți arestate

S-a vorbit, la noi, despre cele două ediții ale cărții negre ce conținea o nesfârșită listă de titluri interzise. Imediat după „eliberare”, în 1946, noua putere s-a grăbit să ia măsuri împotriva „otravei ideologice” și, cu destulă trudă… intelectuală, s-a alcătuit un prim inventar conținând 2.000 de titluri. Peste numai doi ani, lista neagră a fost completată cu încă 8.000, între care se aflau și opere datorate lui Alecsandri, Cantemir, Coșbuc, Ispirescu, Kogălniceanu, Negruzzi, Rebreanu etc., etc. În sine, nimic nou: la Vatican funcționează și acum rigorile unui „Index librorum prohibitorium”, o listă a interzișilor a fost emisă la Hollywood în 1947 (mult extinsă după aceea) conținând nume de rezonanță ale unor actori celebri, regizori, scenariști, bănuiți de simpatii pro-stânga. Hitler își avea lista lui de autori proscriși (în special evrei), Stalin pe a lui, iar pe vremea lui Ceaușescu, sumedenie de cărți au fost sechestrate în așa numitul „fond X”, fiind scoase din circuitul public.
De regulă, astfel de măsuri prohibitive sunt proprii dictaturilor, dar au fost și situații în care democrații de faimă, inclusiv cea americană, au încercat să bareze accesul unor cărți „dăunătoare” în librării și biblioteci; era, însă, vorba de inițiative ale unor ONG-uri, fără girul oficial al statului (nu mai detaliez acum, am făcut-o, cu alt prilej, tot în această rubrică). Convenind că interdicțiile de acest gen sunt apanajul dictaturii, rămâne surprinzător faptul că, în România, Securitatea își avea propria listă, fiind „arestate” și trimise ca probă în procesele politice cărți ce nu figurau în lunga listă a celor 8.000 interzise, întâi de toate fiind vizată literatura religioasă.
„Ridicată de la mine, cu prilejul percheziției domiciliare din data de 9 mai 1959, Țârlea Gheorghe”. Era vorba despre… Biblie. Și câtorva preoți li s-a confiscat… Biblia, considerată corp delict și probă incriminatoare; putea fi deținută la biserică, dar nu și acasă! Erau reținute la percheziții, culmea, și broșuri relativ recent editate de… Miliție, cum ar fi Buletinul intern nr. 3/1970, tipărit sub egida Ministerului de Interne, ori „Darea de seamă asupra activității culturale” (din sistemul penitenciar, n.m.), apărută în 1965, inclusiv lucrări semnate de Justinian Marina, Patriarh între 1948-1977 („Pentru pacea a toată lumea”, 1955). Și broșura următorului Patriarh, Iustin Moisescu, (”Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, publicată în 1955) a fost trecută pe lista neagră, deși în epoca apostolică nu se prea putea vorbi nici de lupta de clasă, nici despre dictatura proletariatului. De unde se vede mai întâi că interdicțiile din 1948 au fost valabile la vremea lor, aparițiile ulterioare urmând să fie apreciate în funcție de inspirația și de (in)cultura lucrătorilor Securității.
Nu mai putea funcționa decât parțial argumentul listei oficiale, vigilența revoluționară urmând să țină pasul cu vremea, și adăugirile ulterioare lăsate la discreția bunului plac al anchetatorului. În al doilea rând, era limpede că rigorile politico-ideologice au variat semnificativ în timp, iar ceea ce a fost valabil cu un an în urmă putea deveni „nociv” după cine știe ce Plenară ori discurs oficial. În vreme ce lista din 1948 cuprindea doar unele dintre cărțile lui Iorga, acum erau vânate toate. Din pricina unui automatism procedural: Iorga fusese om politic de anumită orientare, așa că toată opera savantului ucis de legionari se cuvenea pusă la index. Este explicația în virtutea căreia deveneau „corp delict” cărțile lingvistului Teophil Simenschy. Universitarul ieșean (am avut șansa să-i fiu student) fusese represat și concediat pentru „obiectivism burghez” (ce-o fi aia?), așa că de-ar fi scris și despre sufixele din limba bihari, tot „otravă” era! Înțelegem (vorba vine!) de ce a fost „arestat” romanul „contra-revoluționar” în manuscris „Așteptând ceasul de apoi” semnat de Dinu Pillat, condamnat la 25 de ani muncă silnică în procesul Noica-Pillat pentru „trădare de patrie” (?), dar ce hibă… politică va fi avut „Dicționarul Limbii Române Literare Contemporane” publicat de Dimitrie Macrea și Emil Petrovici în 1955, la Editura Academiei? Petrovici era „om de știință emerit” și primise Premiul de Stat în 1953 și 1963, Macrea era academician, director de institut, iar cercetarea ca atare se situa, încă de la titlu, în afara oricărei conotații politice.
O sumedenie de alte întrebări asemănătoare pot fi puse parcurgând lista publicațiilor considerate de Securitate apte să constituie „probe” în procesele politice ale vremii. Ce vis urât!