Cartea

A trecut aproape neobservată știrea că, într-un oraș capitală de județ din România, a fost închisă ultima librărie de carte românească – la Sf. Gheorghe. (Cu câțiva ani în urmă scriam, chiar în această rubrică, despre bogatul fond de carte al librăriei din Sf. Gheorghe, remarcând eleganța expunerii și modernitatea etalării…) Știrea a trecut cvasi-neobservată din pricina banalității evenimentului: ce mare lucru încă o librărie desființată? Orașul Sf. Gheorghe are populație majoritar maghiară. Nu se vinde carte românească? Firesc, se închide prăvălia – numai că nu se zăvorăște de tot: va continua să funcționeze, difuzând opuri în limba maghiară.
Dacă autoritățile locale ar fi fost cât de cât interesate, probabil că s-ar fi putut menține, cu statut de tolerat, un raionaș de carte românească. N-a fost să fie: unde dragoste nu e, nimic nu e. Eventualele conotații politice ale evenimentului l-au decupat oarecum din rutina știrilor făr-de relief: altfel, probabil că nici nu s-ar fi consemnat mai mult decât banalul deces al unei librării. În liniște, fără tam-tam, pretutindeni în țară și-au dat duhul astfel de… anacronice unități comerciale. La Iași, în cartierul universitar și, nu-i așa, intelectual, Copou, singura librărie s-a metamorfozat peste noapte în depozit de scaune. În centru, unitatea de tradiție care purta numele lui Eminescu s-a închis fără prea multe explicații.
La Bacău, librăria a fost izgonită din centrul orașului. La Roman, așijderea, Cum stau lucrurile la Suceava, dvs, știți mai bine. Pretutindeni, motivația este aceeași: nu se vinde carte. Și chiar nu se vinde! Să încercăm a vedea de ce. Comparațiile cu „starea cărții” în urmă cu 20-30 de ani nu ne pot fi de mare folos. Azi, toate s-au schimbat: ritmurile vieții, motivațiile, tentațiile, aspirațiile, statutul școlii – peste toate așezându-se spectrul întunecat al crizei economice.
Dintr-o marfă ieftină și la dispoziția oricui, cartea a intrat în rândul obiectelor de lux – evident, din pricina prețului. Să nu credeți că, înainte de ’89, statul subvenționa editarea de carte și, din acest motiv, prețurile erau mai mult decât rezonabile. Am lucrat în sistem și știu: pe total edituri se realiza un echilibru financiar, beneficiile unora suplinind pierderile altora – cum se întâmpla cu tipăriturile în limba maghiară, susținute, între altele, și din excedentele izbutite de „Junimea” ieșeană. (Vă mai amintiți povestea cu puiul de cuc?) Fără a fi în vreun fel „consolidat” de stat, bugetul editorial general se împlinea datorită tirajelor. Am publicat, la „Junimea”, poezie în 35.000 de exemplare (Nichita Stănescu, Marin Sorescu) și proză în 120.000. Librarii comandau în baza unui proiect editorial anual, comanda se plătea anticipat (!) și, de regulă, editurile nu putea face față solicitărilor, fiind nevoite adesea să plafoneze tirajele.
Opțiunea obișnuită era de 15.000 ex.; acum, rareori trece de 500 și decontarea se face pe parcursul vânzării, ceea ce aduce editorul în imposibilitatea construirii unui buget bazat pe cifre certe. Știți care-i comisionul practicat de librari pentru menținerea cărții în raft? 40-45-50% din prețul de vânzare! Ceea ce-i enorm și nu poate fi întâlnit la asemenea proporții nicăieri în lume.
Jumătate din prețul cărții, la care au trudit scriitorul (de regulă, nu încasează nimic), editorul, computeriștii, plasticienii, tipografii, și pentru care s-a tăiat măcar un brad, revine celui ce găzduiește cartea în raft! E–un cerc vicios: librarii se plâng că n-au încasări fiindcă vânzarea merge greu din pricina prețului, iar cartea nu se vinde datorită tocmai prețului umflat de pretențiile librarilor! E bine de știut că, din tipografie, cartea iese cu un preț (în funcție de tiraj) care rareori depășește 15 lei/ex. În vitrină, o veți vedea pusă în vânzare contra sumei de 50-60 de lei. Toate aceste chestiuni despre care… se tace (și nu numai astea) ar putea fi luate în discuție de Direcțiile județene pentru cultură, dacă nu li s-ar fi tot redus atribuțiile până la nașterea întrebării… de ce mai sunt necesare. Dar acesta-i alt subiect. O să-i vină rândul.