Cartea – o tâmpenie!

Nu prea dau crezare interviurilor tv luate câte unei babe spăriete ce n-are habar care-i capitala României („nu știu, maică, nu prea le am pe astea cu geografia!”). Pentru întâia oară îndreptat către ele, ochiul straniu și inhibant al aparatului de filmat le năucește, le terifiază. Pe de altă parte, oriunde poți afla monumente ale inculturii și prostiei dezarmante. O astfel de recentă filmare, într-un mediu universitar canadian, pur și simplu te lasă perplex: Doamne, nu se poate! Ba se poate, și încă cum! Iată că am admirat, pe ecranul televizorului, fețele rubiconde și împăcate ale unor orășeni de-ai noștri, dichisiți, „băieți de băieți”, întrebați, la început de veac XXI, cum și cât citesc. Nu-s viețuitori dintr-un fund de cătun uitat de lume, ci ditamai masculi eleganți, parcă abia descinși dintr-un „bengos” jeep Cerokeee.
Am transcris câteva dintre răspunsurile lor, amintindu-mi promisiunea lui Iohannis din noiembrie 2014: „În mine veți avea un președinte care încearcă să reconecteze cartea la om și omul la carte, în special tinerii.” Iată rezultatele, expuse nud, pe net: „Eu nu citesc cărți. Te duci la un film, mai vorbește cineva, când citești este efectiv liniște.” Firește, generația crescută sub deviza „dați muzica mai tare!!” nu agreează liniștea și tihna lecturii – adoarme. „Cum să citesc, să distrug planeta? Păi, ca să citesc înseamnă să taie toți copacii: fac din ei celulită și tipăresc cărți. Tăiem pădurile pentru tot felul de bibliotecuri? Nu citesc. Nu citesc!” De apreciat pledoaria sinceră, de sorginte ecologistă: ocrotiți pădurile! În lume se tipărește câte o carte la fiecare 15 secunde, iar noi nu luăm seama câtă „celulită” se risipește aiurea! „Nu citesc pentru că am prieteni mulți și povestesc ei, ce să mai citesc eu?” Ce bine-i când ai prieteni! „O carte costă 30-40 de lei, da? Exact atâta costă un bilet la film, da? Mă duc la un film și în două ore am văzut tot, în imagini. Văd imagini. Să citești o carte durează câteva luni, poate un an… Citești cuvinte care zic ceva. Eu nu știu cum arată acel ceva, dacă nu-i film, să văd.” Păi, nu? Muieți îs posmagii?
Altul: „Eu nu citesc, aștept să apară filmul. Nu, nu citesc, pentru că mie îmi place, dacă aș citi, să mănânc ceva. Nu pot să citesc și să mănânc pop-corn.” Dacă asta-i problema, există rezolvări simple: la intrarea în „bibliotecuri” să funcționeze un stand cu pop-corn, de ce nu și-o bere? Încă unul: „Dom’le, nu citesc din lipsă de timp. Eu abia am timp pentru părerile mele. Mă interesează să citesc părerile altora?” Cireașa de pe tort: „E-o tâmpenie cartea, te limitează din toate punctele de vedere, te închide în tine.” Aș fi tentat să așez aici opinia dură a lui Wystan Auden, „Cartea este o oglindă, dacă se privește în ea un măgar, n-are cum se vedea imaginea unui apostol”, dar vreau cu încăpățânare să cred că indivizii intervievați nu-s întrutotul exponențiali pentru generația ce are întreg temeiul să se considere a reprezenta România de mâine.
Tristă Românie: statisticile arată că, doar în 6-7 ani, la noi au dispărut trei sferturi din edituri! De unde se vede că funcționează, totuși, o oarecare protecție a „celulitei”, deși cartea continuă să apară în cantități industriale (ca număr de titluri), dar în tiraje proteguitor (al primejduitei celulite) confidențiale. Tiparul inventat de Gutenberg în veacul XV și-a luat viteză supersonică: e bine, e rău? N-o fi orice carte „o tâmpenie”, dar apar și destule opuri inutile, dacă nu chiar idioate, vălmășagul coperților țipătoare izbutind să pitească bobul de aur în tone de nisip. S-a dus vremea când Călinescu credea că la apariția unei cărți s-ar cuveni arborat drapelul național: de multe ori l-aș vedea coborât în bernă. Consecință: mai întemeiată a devenit sintagma „liniște de librărie” decât „liniște de biserică”… Mai în fiece dimineață trec pe lângă biroul ce emite caziere judiciare. Coadă mereu, și numai tineri făloși unul și unul, bine îmbrăcați, bine hrăniți, mereu cu OK-ul pe buze. Cazierul le este necesar pentru emiterea pașaportului – se vor risipi în cele patru zări, în țară rămânând cei care (încă) mai citesc, adică vârstnicii, din ce în ce mai puțini. Oare puștanii care se tot duc își vor lua cu ei și o carte în trolerul ce zurui-va pe caldarâmul aeroportului? Mă îndoiesc. De unde și întrebare ce trebuie pusă și nu îndrăznim să ne-o punem: pentru cine scriem?
P.S.
Îmi vine, câteodată, să sparg televizorul: compania Orange chiar ne crede pe toți tâmpiți, abulici și făr-de memorie? Altfel n-ar întrerupe, la Look tv, de luni de zile și de zece ori pe meci, transmisiile de fotbal, spre a-și plasa reclama nu știu cărui nou serviciu. Ajunge, ne exasperează, e absurd, a devenit cea mai eficientă antireclamă!