Cartea morților

„Regrete eterne!”, „Nu te vom uita în veci!” – vorbe. Uitarea e scrisă-n legile omenești. Citesc monografia „Cimitirul Eternitatea” (Iași, 2008) și trec din uimire în uimire – câte personalități ale istoriei românilor, mai ales ale istoriei culturale, se hodinesc sub brazdele Tătărașilor și cât de puține știm despre ființa acestui loc sfânt pe care Ionel Teodoreanu îl considera „mausoleu al poeziei și idealismului, mormintele atâtor eroi ai culturii!” La o repede ochire, am numărat 49 de academicieni repausați aici – cu câți vor mai fi fiind, se poate constitui un adevărat cvorum, întrunit în veșnică sesiune academică mută… Cele 434 pagini ale cărții adună o cantitate enormă de informații (te întrebi cum și de unde au putut fi culese atâtea amănunțimi biografice!) despre 1180 de personalități reprezentând cele mai varii domenii, de la Cogălniceanu și Creangă la alde Carmil Tocănel (care a compus „Imnul Papal” însușit de Vatican), la generalul Cerchez, căruia Osman Pașa i-a predat sabia la capitularea Plevnei, ori la sublocotenentul moldovean mort acum doi ani în Irak. E-un fel de Who’s who ieșean, implacabil rămas deschis. M-au cam trecut fiorii când mi-am aflat numele în indicele de la finalul cărții – te pomenești c-am trecut pe nesimțite dincolo și acum trăiesc doar visul despărțirii eterne – dar m-am liniștit: nu-i vorba decât despre un personaj dintr-o piesă a mea, jucat de actorul cutare, plecat în 1985 către Domnul.
Ca să vezi: omul concret s-a făcut țărână, iar o plăsmuire izvodită de pix rămâne să viețuiască! Recunosc c-am rămas adesea surprins de informația bogată, uneori inedită, tezaurizată în această carte de citire a trecutului urbei și nației. Poate fi vorba de „istorie gemă” – iată, de pildă, ce aflăm despre Maria Obrenovici, adusă la „Eternitatea” de la Dresda, în 1876: fiul ei, Milan, va ajunge rege al Serbiei, ea va avea doi fii deloc legitimi cu Al. Ioan Cuza, înfiați de generoasa și răbdătoarea Elena Cuza, iar viața și-o va încheia la curtea împăratului Wilhelm I, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta.
Ce destin! La fel de spectaculoase și pitoresc-revelatorii sunt informațiile din perimetrul istoriei literare: fiul lui Ion Creangă, neizbutitul Constantin, a ajuns „fabricant de foiță de țigară (pe copertă, portrete ale unor scriitori, iar în interior, extrase din opera respectivului.) Foițele se numeau „Creangă”. După falimentul din 1902, devine cofetar la București, lansând cozonacii moldovenești și ceaiul Pax”. Poza și citatele se arată a fi predecesoare ale metodei moderne de publicitate literară. La fel de… disparentă: textele alese de Constantin s-au mistuit în rotocoale de fum, iar peste afișele de pe garduri și din tramvaie cu citate și poze ale stimaților noștri contemporani s-au lipit rânduri-rânduri de fotografii electorale. Sic tranzit… Mai rămân surprins de târzia devoalare a frecventei apartenențe a răposaților la cutare lojă masonică.
Până și amicul Victor Leahu, mort în 2002, era secretar de lojă – habar n-am avut! La urma urmei, este – adică, a fost – treaba lor. Tot aici, în Tătărași, se ajunge, cu grade, fără grade, cu lojă, fără lojă, cu doctorat, fără doctorat, cu decorații, fără decorații. Alte surprize: poeți despre care n-am avut habar (A. Patrognet, m. 1871, semnatar al volumului de poezie „Frumusețile Iașului” – ??), matematicieni care publică studii eminesciene (Dan Petrovanu, m. 1988), apoi sumedenia de „personalități accentuate” care pur și simplu s-au furișat în prea mare liniște către Eternitate, așa că exclami cu uimire: iată, nici acesta nu mai e!
Voi reveni în tableta următoare asupra merituoasei cărți de sorginte enciclopedică (fiecare mare oraș moldav s-ar cuveni să aibă un astfel de tom!), redactată cu infinită trudă, de-a lungul multor ani de cercetare. Și Olga Rusu, și regretatul ei soț, muzeograful Liviu Rusu mi-au fost colegi de grupă. Ca și George Macarie, autorul doctului studiu introductiv. Nu le bănuiam, atunci, înclinațiile către studii minuțioase și incursiuni pe cărări nebătute. Sensibilitatea Olgăi, intuită de colegi atunci, recidivează. Iat-o, scriind despre mormântul lui Dimitrie Anghel: „În partea dreaptă a bustului, în incizia lăsată de o schijă din Al Doilea Război Mondial, în fiecare primăvară își construiesc cuib două păsări…”