Cartea Fălticenilor

Cu siguranță, nu există pe întreg cuprinsul românesc un spațiu spiritual mai binecuvântat decât Fălticenii. Lunga listă a oamenilor de seamă născuți aici sau în împrejurimi îndreptățește credința într-un „genius loci” productiv cantitativ și – mai ales! – calitativ. (Savantul Eugen Coșeriu observa că „Densitatea nu e și garanție de nivel; numai la Fălticeni, se pare, unde trebuie să existe vreun secret al climei sau al solului, nivelul nu este mai prejos decât densitatea, care este extraordinară”.) O cât de „repede ochire” asupra impresionantei galerii de personalități fălticenene impune respect adus până-n pragul uimirii: Nicu Gane, Neofit Scriban, Al. Lambrior, G.T. Kirileanu, Artur Gorovei, N.N. Beldiceanu, Eugen Lovinescu, Aurel Băieșu, Ion Irimescu, A.G. Stino, Jules Cazaban, Gr. Vasiliu Birlic, Horia Lovinescu, Nicolae Labiș – și, desigur, lista-i mult mai lungă, la ea cuvenindu-se adăugați și fălticenenii prin adopțiune… spirituală.
Neobișnuita productivitate a urbei a incitat din totdeauna și a determinat apariția, încă de la începutul veacului trecut, unor scrieri care, dacă n-au avut cum explica fenomenul în sine, l-au semnalat, atribuindu-l în bună măsură unei anume atmosfere particulare, luminată de tonică încredere în destinul și valorile culturii naționale. Nu-i deloc întâmplător faptul că mari folcloriști români au activat aici, semn al prețuirii pentru inteligența creatoare a nației și de logică stabilire a punctului de pornire de la care începe să se afirme prodigioasa aventură intelectuală a fălticenenilor de odinioară.
Doi nativi ai urbei, Paul Miron și Grigore Ilisei, semnează cartea „Fălticeni – mon amour”, editată într-o nouă alcătuire de aceeași generoasă și neobosită galerie ieșeană „Dana”.
Contribuția profesorului Miron, întemeietorul lectoratelor de limbă română de la Köln, Bonn și Freiburg, n-are, cum s-ar aștepta, rigoarea uscată a excursului științific. Dimpotrivă: cu un ascuns zâmbet pișicher, autorul începe prin a evoca o întrebare ghidușă prefirată prin cercurile intelectualilor români de la Paris („Cum poți fi om de cultură fără să fii din Fălticeni?”), pentru a continua, surprinzător, cu memorabile portretizări nu ale somităților târgului, ci ale fălticenenilor „de rând”.
Practicând cu voluptate demersul scriitoricesc întemeiat pe subtilități și finețuri caracterologice, Miron trece cu eleganță granița dintre real și fantastic, spre a propune o mitologie urbană în care-și găsește firește locul mahalaua evreiască (jumătate din populația orașului era, atunci, semită). Miron decupează cu reală măiestrie chipuri pitorești, de a căror autenticitate nu te îndoiești chiar atunci când povestea urcă spre fantastic.
Sunt pagini scrise „cu drag și dor”, Miron explicând: „am copilărit la Fălticeni și de aici amintirile cele mai frumoase despre țara mea.”
Ilisei are o altă scriitură, în care adie „funciarul nostru sentimentalism moldovenesc”. El continuă să pășească prin târgul copilăriei „ca vrăjit și nu văd decât ceea ce este frumos și-mi bucură sufletul”.
Întâmplarea a făcut să fi fost implicat în amândouă debuturile lui Ilisei, și ca reporter radio, și ca scriitor. Cea dintâi relatare a lui în direct a fost găzduită într-o transmisie a subsemnatului, iar prima carte, „Năvod pentru scrumbii albastre”, i-am editat-o la „Junimea”. A rămas același condeier care nu se străduiește să-și ascundă lacrima; în peisajul general al unei proze ce refuză recursul deschis și sincer la sentiment, Ilisei istorisește cu tremur în glas despre cei care nu mai sunt, izbutind să transmită emoție autentică. Este cheia în care evocă figurile fălticenenilor; o altă carte a lui, „La gurile Africii”, recent lansată, în care-și rememorează episodul diplomaticesc din Tunisia, a scris-o mai distant și cu mai puțină implicare sentimentală (voi reveni). „Fălticeni – mon amour” este presărată cu excelentele desene ale lui Dan Hatmanu, care, cum declara artistul, „nu ilustrează cartea, ci adaugă propria viziune” la conturarea ființei unui oraș cu destin cultural de excepție.