Cartea de unică folosință

„Paloma Tourquese”: un hotel de patru stele, departe, într-o insulă a Atlanticului mai aproape de Sahara decât de Spania – Tenerife. Îl frecventează mai ales turiștii înstăriți din Marea Britanie și Germania. Mai ajung din când în când și românași pe acolo, dar în extra-sezon, când prețurile-s la jumătate și-s aduși prin așa-zisele programe sociale pentru „seniori”. În zori de zi, observ trecând prin imensul hol de marmură, discret și silențios, un convoi de cărucioare nichelate vârfuite cu pungi de plastic negre, umflate și colțuroase: gunoiul din camere, adunat peste noapte, pleacă la incinerator. Surpriză: ultimul căruț are o încărcătură mai puțin obișnuită: sute de cărți. De toate soiurile și-n toate limbile. Țin pasul alături de ciudatul convoi spre a desluși ceva titluri. Mai ales romane; recunosc unele ușurele, de aventuri, altele bine cunoscute în literatura lumii, locul întâi deținându-l – doar ne aflăm în insulele Canare! – romanul lui A.J. Cronin „Gran Canaria”, reeditat și-n spaniolă și, mai ales, în engleză și germană. La mare căutare cândva, faimosul roman nu lipsea din mica bibliotecă a părinților noștri. Țin minte că mama subliniase câteva pasaje; unul chiar îl pot reproduce aproximativ, din memorie: „Pe lume există sumedenie de lucruri de care habar n-avem, lucruri inexplicabile, care depășesc rațiunea noastră. Credem că știm totul, și, de fapt, nu știm nimic. Absolut nimic.” Păi, nu? Să-și fi închipuit vreodată A.J. Cronin că „Gran Canaria” va fi încărcat la grămadă, spre a fi răsturnat fără cruțare în ghena de gunoi a cutărui mare hotel? Doar până mai ieri nici noi nu aflasem despre realitatea „cărții de unică folosință”, mare cucerire a veacului-lumină XXI! Printre filele sutelor de volume clădărite în căruciorul funerar din Tenerife sunt prefirate fire de nisip negru, vulcanic, tipic plajelor din Canare: cartea a fost citită la plajă, pe „repede înainte”, sub soarele arzător al vacanței, după care gata, la gunoi! Cui mai trebuie? Ajunsă sub același regim de tratament cu tuburile goale de cremă anti-insolație, șervețelele boțite, cojile de banane, dozele goale de schweppes și – iertare! – prezervativele năclăite, cartea își schimbă dramatic destinul: iat-o rânduită între obiectele de care te folosești o singură dată, după care, la gunoi! Societatea de consum n-are milă și nu iartă: un soi de „veni, vidi, vici” al inculturii cu moț trimite acum în derizoriu obiectul-tezaur ce s-a bucurat, în întreaga istorie a umanității, de cea mai înaltă stimă și prețuire. De ce să mai păstrez o carte citită? La ce-mi mai trebuie, când am la îndemână internetul și, la nevoie, apăsând o tastă, recuperez în rezumat esența lecturii de odinioară? Ba chiar Apple Computers a lansat „Ready-to-go”, dispozitivul care-ți citește cartea la ureche, nici nu-i nevoie să știi citi! Legea minimului efort acționează suveran, revenind imperios la modă exclamația din 1960 a lui Mao Ze Dong (în tinerețe, gazetar și scriitor!): „evident, cititul prea multor cărți este dăunător”. Darămite biblioteca personală, cândva ambiție a oricărui om cu scaun la cap, de la învățătorul de țară la academician! Ai băut berea, arunci cutia – cam așa începe să fie înțeleasă conduita lecturii în zilele noastre! Ce jale a fost când, la Brașov, s-a dat foc celor 76.000 de cărți aduse în Ardeal, cu trudă și jertfă, într-o viață întreagă, de Badea Cârțan, câtă oroare au produs rugurile aprinse de legionari, cât adânc respect față de carte înfățișa blestemul înscris pe marginea paginii de anonimul cronicar „cine-i va rumpe filele, să i se rumpă zilele!”… și iată că am ajuns să vedem includerea cărții între obiectele de unică folosință precum scobitorile, pamperșii, ori șervețelele umede. Și nici nu se miră, nici nu se scandalizează nimeni! La stația bucureșteană Piața Unirii funcționează un soi de tonomat cu cărți „de metrou”: bagi un leu, cinci, sau zece, apeși butonul, iei broșura, o frunzărești cât ține voiajul, după care, la gunoi. Adevărat, nici nu-s titluri de Doamne-ajută („Lasă-te de fumat!”, „Vreau să slăbesc sănătos”, „Spioni ruși de la Stalin la Putin”), dar ideea în sine de carte destinată cu premeditare coșului de gunoi oripilează.
Sau oi fi eu prea de modă veche, prea puțin dispus să aplaud magnificele înnoiri ale veacului…